O cetate ideală are nevoie de o economie ideală

Din marea operă a lui Platon se desprinde spre dezvoltare o temă, asupra căreia filozoful grec se pare că a insistat destul de mult, anume tema cetăţii ideale.

El şi-a îndreptat o mare parte din reflecţiile sale filozofice înspre identificarea unui model filozofico-politico-economic care să permită constituirea unei cetăţi cât mai drepte cu putinţă în care să domnească ca valoare supremă Virtutea [1], şi care să-şi aibă, în acţiunile pe care le întreprinde, ochii permanent aţintiţi spre cele două mari valori considerate de Platon ca fiind singurele demne de urmărit: Binele [2] şi Adevărul [3].

Vocaţia politică a lui Platon întărită prin originea sa aristocratică nu ajunge (din motive ce ţin de contextul istoric specific acelor vremuri4) să se manifeste în toată forţa ei pe tărâmul real al vieţii cetăţii.
În schimb o face pe deplin, cu o forţă greu de egalat de către urmaşii săi, pe tărâmul ideilor, pe tărâmul care s-ar putea numi teorie politică.

În acest sens el a şi scris două mari lucrări, anume Republica şi Legile în care prin demersul specific dialogurilor sale caută să identifice modelul unei cetăţi model, referindu-se astfel la aspecte legate de organizarea politică, de justiţie, de artă, de religie şi nu în ultimul rând de economie. Acest aspect al gândirii lui Platon – gândirea economică – îl vom aborda în cele ce urmează.

Vom începe prin a sublinia ca fiind de la sine evidentă importanţa unui asemenea subiect, având în vedere faptul de necontestat că o „cetate ideală” fără o „economie ideală” nu se poate constitui.

Pentru ca oamenii să fie fericiţi trebuie să le fie satisfăcute în primul rând nevoile de bază (hrana, locuinţa, îmbrăcămintea) - iar acest rol nu poate să şi-l asume decât economia – iar un model economic se apropie de ideal atunci când aplicat în practică reuşeşte să asigure pentru toţi membrii unei societăţi satisfacerea îndestulătoare a acestor nevoi.

O să analizăm pe parcursul acestei lucrări măsura în care modelul economic propus de Platon pentru cetatea lui ideală reuşeşte să facă acest lucru, dar mai întâi să ne oprim spre a face câteva considerente sumare asupra modului în care grecii antici priveau economia.

Până în epoca elenistică cetăţile greceşti se axau mai mult pe activitatea agricolă, cea comercială, cu tot ce implica ea (bani, piaţă, import-export etc.) fiind marginală în preocupările lor. De aceea primele lucrări strict de gândire economică restrâng sfera economiei la activităţile de administrare a unei gospodării [5] insistând în mod tradiţional în principal asupra activităţii agricole [6] (pomenind şi descriind operaţiunile agricole care trebuie efectuate în cazul diferitelor culturi, când trebuie efectuate, cum să fie gospodărite recoltele, cum să fie trataţi sclavii etc. [7]) şi pomenind doar în treacăt de posibilitatea de a face comerţ cu surplusul de produse obţinut (atunci când acesta se obţinea) comerţ care de obicei se făcea pe mare [8].

Pe vremea lui Platon însă cetăţile greceşti începeau să iese mai mult din izolare, intensificându-şi schimburile comerciale, iar filosoful grec observând acest lucru nu se mai poate ori în abordarea economică a cetăţii doar la gospodărirea agricolă a pământului ci insistă deja destul de mult pe organizarea pieţei şi a schimbului de produse în cetate.

Astfel în tratarea lui Platon sfera economiei se lărgeşte aproape de limitele sub care cunoaştem noi în prezent economia ca ştiinţă deşi bineînţeles tratarea lui este destul de sumară având în vedere că nu a urmărit în lucrările sale politico-economice în mod expres dezvoltarea doar a acestui aspect al cetăţii.

Platon tratează deci economia în măsura în care acest lucru este absolut necesar pentru organizarea şi funcţionarea optimă a cetăţii sale ideale.

Spre deosebire de Xenofon, un alt mare discipol al lui Socrate, care consideră că economia este ştiinţa gospodării averii, ba chiar că ea este ştiinţa prin care oamenii îşi sporesc bunurile [9] Platon, deşi nu a dat în opera sa o definiţie a economiei, putem deduce că nu ar fi de acord cu definiţia lui Xenofon.

În toată durarea „Legilor” pentru „Republica” sa Platon pune în prim plan virtutea astfel că dacă potrivit Republicii economia ar putea fi ştiinţa prin care ne satisfacem nevoile, în Legile devine evident că această ştiinţă nu poate fi decât aceea prin care ne satisfacem în mod virtuos aceste nevoi.

Cetatea, potrivit lui Platon, este o comunitate, este un sistem complex în care oamenii se întâlnesc pentru realizarea unor scopuri comune.

Bineînţeles că este sau ar trebui să fie întărirea în cetăţean a virtuţilor dintre care una – cea a întrajutorării, a iubirii, a bunătăţii) – stă chiar la baza fundaţiei cetăţii:

„Astfel fiecare îl acceptă pe un al doilea, avându-l în vedere pe un al treilea şi având nevoie de un al patrulea, iar strângându-se mulţi într-un singur loc spre a fi părtaşi şi a se întrajutora ne fac să dăm sălaşului comun numele de cetate” [10]

Apare astfel ca fiind evident că unul dintre motivele cele mai puternice ce duc la apariţia cetăţii (unul din scopurile ei) este de natură de necontestat economică:

„Haide deci… să întemeiem cu mintea o cetate. Pe cât se pare nevoia noastră o va dura” [11]

Aceste nevoi sunt nevoia de hrană, nevoia de locuinţă, nevoia de îmbrăcăminte şi altele asemănătoare [12].

Asistăm astfel la naşterea spontană a unei cetăţi pornind de la nevoile ce trebuie satisfăcute:

„Să vedem cum va ajunge cetatea să le asigure pe acestea. Odată îl va avea pe agricultor, apoi pe constructor, apoi pe ţesător?
Sau vom adăuga acolo şi pe cizmar şi pe încă un meseriaş dintre cei ce se îngrijesc de nevoile trupului?
- Desigur.
- Deci cetatea redusă la esenţial ar consta din patru sau cinci oameni.” [13]

Se observă deci că cetatea iniţială este o afacere pur economică – odată însă cu creşterea numărului membrilor ei ea se transformă şi într-o afacere politică.

Prioritatea economicului în faţa politicului apare astfel ca evidentă şi Platon ne descrie cum mărirea numărului de cetăţeni şi diversificarea relaţiilor dintre ei duce în cele din urmă şi la necesitatea organizării politice.

Astfel membrii cetăţii pentru a face produse de o mai bună calitate se specializează fiecare într-o anumită meserie (Republica 370 c) dar de aici apare apoi nevoia schimbului şi a comercianţilor care să-l intermedieze (Republica 370 e, 371 d) şi de o piaţă în care cetăţenii să-şi schimbe produsele precum şi de bani care să intermedieze acest schimb (Republica, 371 c).

În afară de nevoile fiziologice cetăţenii au însă şi nevoi estetice (nevoia de lucruri frumoase – mobilă, broderii, picturi (Republica, 373 a); nevoia de poezie, artă, muzică, teatru (Republica, 373 b) şi nevoi energetice – de păstrare a sănătăţii (prin medicină şi arta gătitului – Republica, 373 d).

Având atâtea nevoi de satisfăcut şi resurse limitate (care se limitează şi mai mult odată cu creşterea populaţiei) apare la un moment dat necesitatea războiului îndreptat spre cucerirea unor noi teritorii şi resurse necesare satisfacerii nevoilor(Rep. 373 d, e).

E nevoie astfel de susţinerea unei armate (Rep. 374 a) care să apere teritoriul sau să cucerească noi teritorii şi de paznici care să se ocupe doar cu paza cetăţii (Rep. 374 d).

Cetatea apare astfel în principal din motive de natură economică şi din aceleaşi motive e necesară organizarea ei politică în trei clase: a conducătorilor, a paznicilor şi respectiv a agricultorilor şi meşteşugarilor.

Conducătorii trebuie să gestioneze bine produsele obţinute astfel încât toţi cetăţenii s-şi poată satisface într-un mod optim nevoile pentru care s-a durat cetatea; paznicii trebuie să păzească aceste produse şi să ajute conducătorii în activitatea de gestiune iar agricultorii şi meşteşugarii trebuie să le producă.

Această diviziune pe clase a societăţii e necesară pentru buna ei funcţionare ne spune Platon, iar filozofii (înţelepţii) sunt cei mai în măsură să asigure conducerea dreaptă a cetăţii (Rep. 484 a - 487 b).

Văzând astfel cum o cetate ideală fără o economie ideală nu poate exista remarcăm că eficienţa unei guvernări se măsoară în funcţie de proporţia în care aceasta îndeplineşte scopurile pentru care a fost înfiinţată cetatea: satisfacerea cât mai bună a nevoilor cetăţenilor (locuitorilor) ei –

în acest sens cetatea lui Platon (datorită probabil în principal influenţei exercitate asupra filosofului de mentalităţile „naturale” ale timpului său) refuză satisfacerea nevoilor cognitive şi de auto-realizare creatoare unei bune părţi din locuitorii ei (agricultorilor – muncitorilor efectivi ai pământului, meşteşugarilor şi comercianţilor) de aceea se pare că această cetate nu e chiar aşa ideală (cel puţin din punctul nostru de vedere).

Ea e „ideală” doar poate pentru gardieni care nu trebuie să muncească deloc ci doar să se ocupe cu arta militară, cu antrenamentele de gimnastică şi cu studiul diferitelor ştiinţe (aritmetică, geometrie, astronomie, dialectică, armonie, etc. – Rep. 521 c – 535 a) pentru a putea astfel conduce treburile cetăţii.

Dacă deci în Republica legătura între cetatea ideală şi economia ideală este evidentă – prima fiind constituită în mod declarat pe nevoile pe care, în principal, a doua trebuie să le satisfacă, în Legile scopul durării unei cetăţi apare mai degrabă ca fiind de natură etică – susţinerea în cetăţeni a manifestării virtuţii:

„… orice legiuitor mai destoinic şi mai ales cel din Creta, instruit de însuşi Zeus, îşi propune în legile sale un scop unic anume virtutea supremă” [14]

Legile, astfel, trebuie să urmărească în primul rând virtutea, apoi sănătatea
şi abia apoi averea exact în această ordine şi nu altfel.[15]

Durarea legilor şi a cetăţii înseşi urmăreşte deci întărirea în cetăţean a patru virtuţi majore: cumpătarea, înţelepciunea, curajul şi sănătatea [16].

S-ar părea deci că în durarea cetăţii din Legile considerentele etice au prioritate în faţa celor economice: astfel de exemplu dacă în Republica paznicii nu se mai ocupă şi cu alte meserii pe motivul de a fi mai eficienţi în ceea ce fac – apărarea cetăţii, în Legile cetăţenii nu au voie să aibă altă meserie decât agricultura [17]pe motivul că alte preocupări decât aceasta nu contribuie la întărirea virtuţii în el.

Dar această schimbare de priorităţi este doar aparentă deoarece Platon ne spune răspicat că virtutea şi satisfacerea cumpătată a nevoilor sunt aproape unul şi acelaşi lucru:

„În ce priveşte pe om, văd că toate trebuinţele şi poftele lui se reduc la trei; că din satisfacerea lor cuminte se naşte virtutea iar viciul se naşte din satisfacerea contrară.
Cele două dintâi trebuinţe şi pofte ale noastre sunt acelea ale mâncării şi băuturii…
A treia şi cea mai mare trebuinţă a noastră, precum şi cea mai vie din toate plăcerile noastre este aceea a propagării speciei.” [18]

Dacă virtutea este satisfacerea cumpătată a nevoilor aşa cum am văzut că ne spune Platon atunci nevoile de ce să căutăm să ni le satisfacem?

Pentru Socratele platonician aceste nevoi îmbracă haina dorinţelor necesare – acestea sunt acele dorinţe pe care nu suntem capabili să le curmăm şi care odată satisfăcute ne folosesc [19].

Ne folosesc în sensul că ne feresc de distrugere şi boală [20] şi deci în cele din urmă de suferinţă.
Plăcerea şi suferinţa par a fi deci ultimele criterii ale virtuţii şi viciului şi astfel implicit a oricărei activităţi a omului (deci şi a celei economice).

Omul caută să evite suferinţa şi astfel e nevoit să-şi satisfacă dorinţele necesare (nevoile) – astfel e virtuos şi câştigă plăcerea ca recompensă [21].

În condiţiile în care Necesitatea e fusul de care depinde întregul cer şi pământ [22] şi care guvernează întreaga viaţă umană făcând ca virtutea să ducă în mod necesar la plăcere iar viciul la durere şi suferinţă [23] devine şi mai evidentă legătura dintre satisfacerea cumpătată a „dorinţelor necesare” şi virtute(mai precis egalitatea dintre acestea) având în vedere faptul binecunoscut că nesatisfacerea acestora sau satisfacerea lor greşită (necumpătată) produce suferinţă (e vicioasă) iar satisfacerea lor „cuminte” produce „plăcere adevărată” (e virtuoasă).

Pornind de la această cunoaştere înţelegem deci că virtutea declarată ca scop al statului în Legile este doar un alt nume pentru satisfacerea cumpătată a nevoilor declarată ca fundament al cetăţii din Republica.

Vedem astfel de exemplu că în Legile terenurile se împart în mod egal între cetăţeni şi nu au voie să fie înstrăinate pentru a înlătura din ei patima îmbogăţirii şi a întrona în ei cumpătarea dar în acelaşi timp această măsură face ca să nu existe în stat cetăţeni săraci (care să nu-şi poată satisface nevoile).

De asemenea o parte din terenuri deţinute de cetăţeni sunt repartizate la marginea teritoriului cetăţii şi este recomandat ca cetatea să nu aibă ziduri pentru a întări în cetăţeni virtutea curajului [24] (dar e evident că această virtute nu e un scop în sine ci doar un mijloc de a asigura mai buna protecţie a bunurilor produse de cetate şi astfel buna satisfacere a nevoilor).

Înţelepciunea ca virtute supremă e destinată tot pentru satisfacerea acestor nevoi – dorinţe necesare - (pornind de la cele fiziologice până la cele de creaţie şi auto-realizare).

Legile au deci ca scop virtutea dar aceasta urmăreşte realizarea binelui tuturor cetăţenilor [25].

Toate măsurile luate în Legile, (specializarea cetăţenilor doar pe politică, mesele comune, interzicerea monedelor de aur, proprietăţile egale, interzicerea cametei etc.) chiar dacă sunt motivate la o primă vedere prin faptul că ar fi necesare pentru întărire virtuţii în cetăţeni, la o privire mai atentă putem vedea raţiunile lor adânc economice –
legate de satisfacerea cât mai optimă a nevoilor tuturor cetăţenilor (pentru aceasta se dispune împiedecarea sărăcirii cetăţenilor fapt care implică şi limitarea bogăţiei şi interzicerea împrumuturilor şi a cametei, şi interzicerea înstrăinării pământurilor şi mesele în comun etc.).

Devine astfel de necontestat legătura şi intercondiţionarea dintre o posibilă cetate ideală şi o posibilă economie ideală corespunzătoare ei.

Se impune deci spre cercetare modelul economic propus de Platon ca fiind corespunzător cetăţii sale ideale.

Ca orice alt model economic definitorii pentru a ne face o părere cât de cât închegată asupra lui sunt cercetarea câtorva aspecte mai importante ce îl caracterizează: factorii de producţie (munca, natura (pământul) şi capitalul), tipul de proprietate propus, diviziunea şi productivitatea muncii, măsurile comerciale şi monetare, politica fiscală a statului, ş.a.

Pe acestea le vom aborda în amănunt, în cele ce urmează, încercând să surprindem cât mai fidel părerea lui Platon despre cum ar trebui să funcţioneze modelul economic corespunzător cetăţii sale.


NOTE

[1] „Ziceam anume că toate legile noastre trebuie să aibă un singur scop: virtutea” - Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 368, infra

[2] „Fiindcă de multe ori ai auzit de la mine că ideea binelui este cunoaşterea supremă, ideea prin care şi cele drepte şi toate celelalte bunuri devin utile şi de folos” – Platon, Republica, 505 a

[3] Conform Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 147
[4] A se vedea pentru detalii opera prof. Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, ed. Polirom, Iaşi, 2002, pag. 41-42

[5] „- oare să determinăm cu ce se ocupă economia? – Fireşte! Socot că un om econom e acela care îşi gospodăreşte bine casa şi avuţia personală” -
Xenofon, Despre economie, publicat în cadrul volumului „Amintiri despre Socrate”, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 127 supra

[6] „În ce mă priveşte, m-şi mira de mi-ai numi o altă ocupaţie demnă de un om liber, care să-i ofere mai multe plăceri şi foloase decât agricultura” -
Xenofon, Despre economie, publicat în cadrul volumului „Amintiri despre Socrate”, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 141

[7] A se vedea în acest sens de exemplu „Munci şi zile” scrisă de Hesiod sau „Despre economie” scrisă de Xenofon.

[8] „Timpul prielnic plutirii aşteptând ca să vină mai iute / Nava atunci tu pe mare să o tragi şi încarco înăuntru / Cu potrivite mărfuri acasă câştig spre a aduce / Ca şi părintele tău şi al meu…” -
Hesiod, Munci şi zile. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag. 70

[9] „… întâi că economia este o ştiinţă, apoi am stabilit că ea e ştiinţa prin care oamenii î-şi pot spori bunurile”- Xenofon, Despre economie, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 142 infra

[10] Platon, Republica, 369 c
[11] Platon, Republica, 369 c
[12] Conf. Platon, Republica, 369 d
[13] Platon, Republica, 369 d

[14] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 47, supra
[15] Conform Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 116, infra
[16] Idem, pag. 150
[17] Idem, pag. 327 infra şi pag. 257 infra
[18] Idem pag. 195 infra

[19] Platon, Republica, 558 e
[20] Conform Platon, Republica, 608 e

[21] „Întreg sufletul, aşadar, dând urmare părţii filozofice şi nefiind în vrajbă cu sine, devine cu putinţă ca fiecare parte să facă ceea ce-i este propriu şi să fie dreaptă şi ca fiecare să strângă plăcerile proprii cele mai bune şi pe cât posibil cele mai adevărate” - Platon, Republica, 586 e

[22] Conf. cu Platon, Republica, 616 c
[23] A se vedea răsplăţile primite de suflete în Mitul lui Er (Platon, Republica, 614 b – 616 a)

[24] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 191-192
[25] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 134