O cetate ideală are nevoie de o economie ideală

Din marea operă a lui Platon se desprinde spre dezvoltare o temă, asupra căreia filozoful grec se pare că a insistat destul de mult, anume tema cetăţii ideale.

El şi-a îndreptat o mare parte din reflecţiile sale filozofice înspre identificarea unui model filozofico-politico-economic care să permită constituirea unei cetăţi cât mai drepte cu putinţă în care să domnească ca valoare supremă Virtutea [1], şi care să-şi aibă, în acţiunile pe care le întreprinde, ochii permanent aţintiţi spre cele două mari valori considerate de Platon ca fiind singurele demne de urmărit: Binele [2] şi Adevărul [3].

Vocaţia politică a lui Platon întărită prin originea sa aristocratică nu ajunge (din motive ce ţin de contextul istoric specific acelor vremuri4) să se manifeste în toată forţa ei pe tărâmul real al vieţii cetăţii.
În schimb o face pe deplin, cu o forţă greu de egalat de către urmaşii săi, pe tărâmul ideilor, pe tărâmul care s-ar putea numi teorie politică.

În acest sens el a şi scris două mari lucrări, anume Republica şi Legile în care prin demersul specific dialogurilor sale caută să identifice modelul unei cetăţi model, referindu-se astfel la aspecte legate de organizarea politică, de justiţie, de artă, de religie şi nu în ultimul rând de economie. Acest aspect al gândirii lui Platon – gândirea economică – îl vom aborda în cele ce urmează.

Vom începe prin a sublinia ca fiind de la sine evidentă importanţa unui asemenea subiect, având în vedere faptul de necontestat că o „cetate ideală” fără o „economie ideală” nu se poate constitui.

Pentru ca oamenii să fie fericiţi trebuie să le fie satisfăcute în primul rând nevoile de bază (hrana, locuinţa, îmbrăcămintea) - iar acest rol nu poate să şi-l asume decât economia – iar un model economic se apropie de ideal atunci când aplicat în practică reuşeşte să asigure pentru toţi membrii unei societăţi satisfacerea îndestulătoare a acestor nevoi.

O să analizăm pe parcursul acestei lucrări măsura în care modelul economic propus de Platon pentru cetatea lui ideală reuşeşte să facă acest lucru, dar mai întâi să ne oprim spre a face câteva considerente sumare asupra modului în care grecii antici priveau economia.

Până în epoca elenistică cetăţile greceşti se axau mai mult pe activitatea agricolă, cea comercială, cu tot ce implica ea (bani, piaţă, import-export etc.) fiind marginală în preocupările lor. De aceea primele lucrări strict de gândire economică restrâng sfera economiei la activităţile de administrare a unei gospodării [5] insistând în mod tradiţional în principal asupra activităţii agricole [6] (pomenind şi descriind operaţiunile agricole care trebuie efectuate în cazul diferitelor culturi, când trebuie efectuate, cum să fie gospodărite recoltele, cum să fie trataţi sclavii etc. [7]) şi pomenind doar în treacăt de posibilitatea de a face comerţ cu surplusul de produse obţinut (atunci când acesta se obţinea) comerţ care de obicei se făcea pe mare [8].

Pe vremea lui Platon însă cetăţile greceşti începeau să iese mai mult din izolare, intensificându-şi schimburile comerciale, iar filosoful grec observând acest lucru nu se mai poate ori în abordarea economică a cetăţii doar la gospodărirea agricolă a pământului ci insistă deja destul de mult pe organizarea pieţei şi a schimbului de produse în cetate.

Astfel în tratarea lui Platon sfera economiei se lărgeşte aproape de limitele sub care cunoaştem noi în prezent economia ca ştiinţă deşi bineînţeles tratarea lui este destul de sumară având în vedere că nu a urmărit în lucrările sale politico-economice în mod expres dezvoltarea doar a acestui aspect al cetăţii.

Platon tratează deci economia în măsura în care acest lucru este absolut necesar pentru organizarea şi funcţionarea optimă a cetăţii sale ideale.

Spre deosebire de Xenofon, un alt mare discipol al lui Socrate, care consideră că economia este ştiinţa gospodării averii, ba chiar că ea este ştiinţa prin care oamenii îşi sporesc bunurile [9] Platon, deşi nu a dat în opera sa o definiţie a economiei, putem deduce că nu ar fi de acord cu definiţia lui Xenofon.

În toată durarea „Legilor” pentru „Republica” sa Platon pune în prim plan virtutea astfel că dacă potrivit Republicii economia ar putea fi ştiinţa prin care ne satisfacem nevoile, în Legile devine evident că această ştiinţă nu poate fi decât aceea prin care ne satisfacem în mod virtuos aceste nevoi.

Cetatea, potrivit lui Platon, este o comunitate, este un sistem complex în care oamenii se întâlnesc pentru realizarea unor scopuri comune.

Bineînţeles că este sau ar trebui să fie întărirea în cetăţean a virtuţilor dintre care una – cea a întrajutorării, a iubirii, a bunătăţii) – stă chiar la baza fundaţiei cetăţii:

„Astfel fiecare îl acceptă pe un al doilea, avându-l în vedere pe un al treilea şi având nevoie de un al patrulea, iar strângându-se mulţi într-un singur loc spre a fi părtaşi şi a se întrajutora ne fac să dăm sălaşului comun numele de cetate” [10]

Apare astfel ca fiind evident că unul dintre motivele cele mai puternice ce duc la apariţia cetăţii (unul din scopurile ei) este de natură de necontestat economică:

„Haide deci… să întemeiem cu mintea o cetate. Pe cât se pare nevoia noastră o va dura” [11]

Aceste nevoi sunt nevoia de hrană, nevoia de locuinţă, nevoia de îmbrăcăminte şi altele asemănătoare [12].

Asistăm astfel la naşterea spontană a unei cetăţi pornind de la nevoile ce trebuie satisfăcute:

„Să vedem cum va ajunge cetatea să le asigure pe acestea. Odată îl va avea pe agricultor, apoi pe constructor, apoi pe ţesător?
Sau vom adăuga acolo şi pe cizmar şi pe încă un meseriaş dintre cei ce se îngrijesc de nevoile trupului?
- Desigur.
- Deci cetatea redusă la esenţial ar consta din patru sau cinci oameni.” [13]

Se observă deci că cetatea iniţială este o afacere pur economică – odată însă cu creşterea numărului membrilor ei ea se transformă şi într-o afacere politică.

Prioritatea economicului în faţa politicului apare astfel ca evidentă şi Platon ne descrie cum mărirea numărului de cetăţeni şi diversificarea relaţiilor dintre ei duce în cele din urmă şi la necesitatea organizării politice.

Astfel membrii cetăţii pentru a face produse de o mai bună calitate se specializează fiecare într-o anumită meserie (Republica 370 c) dar de aici apare apoi nevoia schimbului şi a comercianţilor care să-l intermedieze (Republica 370 e, 371 d) şi de o piaţă în care cetăţenii să-şi schimbe produsele precum şi de bani care să intermedieze acest schimb (Republica, 371 c).

În afară de nevoile fiziologice cetăţenii au însă şi nevoi estetice (nevoia de lucruri frumoase – mobilă, broderii, picturi (Republica, 373 a); nevoia de poezie, artă, muzică, teatru (Republica, 373 b) şi nevoi energetice – de păstrare a sănătăţii (prin medicină şi arta gătitului – Republica, 373 d).

Având atâtea nevoi de satisfăcut şi resurse limitate (care se limitează şi mai mult odată cu creşterea populaţiei) apare la un moment dat necesitatea războiului îndreptat spre cucerirea unor noi teritorii şi resurse necesare satisfacerii nevoilor(Rep. 373 d, e).

E nevoie astfel de susţinerea unei armate (Rep. 374 a) care să apere teritoriul sau să cucerească noi teritorii şi de paznici care să se ocupe doar cu paza cetăţii (Rep. 374 d).

Cetatea apare astfel în principal din motive de natură economică şi din aceleaşi motive e necesară organizarea ei politică în trei clase: a conducătorilor, a paznicilor şi respectiv a agricultorilor şi meşteşugarilor.

Conducătorii trebuie să gestioneze bine produsele obţinute astfel încât toţi cetăţenii s-şi poată satisface într-un mod optim nevoile pentru care s-a durat cetatea; paznicii trebuie să păzească aceste produse şi să ajute conducătorii în activitatea de gestiune iar agricultorii şi meşteşugarii trebuie să le producă.

Această diviziune pe clase a societăţii e necesară pentru buna ei funcţionare ne spune Platon, iar filozofii (înţelepţii) sunt cei mai în măsură să asigure conducerea dreaptă a cetăţii (Rep. 484 a - 487 b).

Văzând astfel cum o cetate ideală fără o economie ideală nu poate exista remarcăm că eficienţa unei guvernări se măsoară în funcţie de proporţia în care aceasta îndeplineşte scopurile pentru care a fost înfiinţată cetatea: satisfacerea cât mai bună a nevoilor cetăţenilor (locuitorilor) ei –

în acest sens cetatea lui Platon (datorită probabil în principal influenţei exercitate asupra filosofului de mentalităţile „naturale” ale timpului său) refuză satisfacerea nevoilor cognitive şi de auto-realizare creatoare unei bune părţi din locuitorii ei (agricultorilor – muncitorilor efectivi ai pământului, meşteşugarilor şi comercianţilor) de aceea se pare că această cetate nu e chiar aşa ideală (cel puţin din punctul nostru de vedere).

Ea e „ideală” doar poate pentru gardieni care nu trebuie să muncească deloc ci doar să se ocupe cu arta militară, cu antrenamentele de gimnastică şi cu studiul diferitelor ştiinţe (aritmetică, geometrie, astronomie, dialectică, armonie, etc. – Rep. 521 c – 535 a) pentru a putea astfel conduce treburile cetăţii.

Dacă deci în Republica legătura între cetatea ideală şi economia ideală este evidentă – prima fiind constituită în mod declarat pe nevoile pe care, în principal, a doua trebuie să le satisfacă, în Legile scopul durării unei cetăţi apare mai degrabă ca fiind de natură etică – susţinerea în cetăţeni a manifestării virtuţii:

„… orice legiuitor mai destoinic şi mai ales cel din Creta, instruit de însuşi Zeus, îşi propune în legile sale un scop unic anume virtutea supremă” [14]

Legile, astfel, trebuie să urmărească în primul rând virtutea, apoi sănătatea
şi abia apoi averea exact în această ordine şi nu altfel.[15]

Durarea legilor şi a cetăţii înseşi urmăreşte deci întărirea în cetăţean a patru virtuţi majore: cumpătarea, înţelepciunea, curajul şi sănătatea [16].

S-ar părea deci că în durarea cetăţii din Legile considerentele etice au prioritate în faţa celor economice: astfel de exemplu dacă în Republica paznicii nu se mai ocupă şi cu alte meserii pe motivul de a fi mai eficienţi în ceea ce fac – apărarea cetăţii, în Legile cetăţenii nu au voie să aibă altă meserie decât agricultura [17]pe motivul că alte preocupări decât aceasta nu contribuie la întărirea virtuţii în el.

Dar această schimbare de priorităţi este doar aparentă deoarece Platon ne spune răspicat că virtutea şi satisfacerea cumpătată a nevoilor sunt aproape unul şi acelaşi lucru:

„În ce priveşte pe om, văd că toate trebuinţele şi poftele lui se reduc la trei; că din satisfacerea lor cuminte se naşte virtutea iar viciul se naşte din satisfacerea contrară.
Cele două dintâi trebuinţe şi pofte ale noastre sunt acelea ale mâncării şi băuturii…
A treia şi cea mai mare trebuinţă a noastră, precum şi cea mai vie din toate plăcerile noastre este aceea a propagării speciei.” [18]

Dacă virtutea este satisfacerea cumpătată a nevoilor aşa cum am văzut că ne spune Platon atunci nevoile de ce să căutăm să ni le satisfacem?

Pentru Socratele platonician aceste nevoi îmbracă haina dorinţelor necesare – acestea sunt acele dorinţe pe care nu suntem capabili să le curmăm şi care odată satisfăcute ne folosesc [19].

Ne folosesc în sensul că ne feresc de distrugere şi boală [20] şi deci în cele din urmă de suferinţă.
Plăcerea şi suferinţa par a fi deci ultimele criterii ale virtuţii şi viciului şi astfel implicit a oricărei activităţi a omului (deci şi a celei economice).

Omul caută să evite suferinţa şi astfel e nevoit să-şi satisfacă dorinţele necesare (nevoile) – astfel e virtuos şi câştigă plăcerea ca recompensă [21].

În condiţiile în care Necesitatea e fusul de care depinde întregul cer şi pământ [22] şi care guvernează întreaga viaţă umană făcând ca virtutea să ducă în mod necesar la plăcere iar viciul la durere şi suferinţă [23] devine şi mai evidentă legătura dintre satisfacerea cumpătată a „dorinţelor necesare” şi virtute(mai precis egalitatea dintre acestea) având în vedere faptul binecunoscut că nesatisfacerea acestora sau satisfacerea lor greşită (necumpătată) produce suferinţă (e vicioasă) iar satisfacerea lor „cuminte” produce „plăcere adevărată” (e virtuoasă).

Pornind de la această cunoaştere înţelegem deci că virtutea declarată ca scop al statului în Legile este doar un alt nume pentru satisfacerea cumpătată a nevoilor declarată ca fundament al cetăţii din Republica.

Vedem astfel de exemplu că în Legile terenurile se împart în mod egal între cetăţeni şi nu au voie să fie înstrăinate pentru a înlătura din ei patima îmbogăţirii şi a întrona în ei cumpătarea dar în acelaşi timp această măsură face ca să nu existe în stat cetăţeni săraci (care să nu-şi poată satisface nevoile).

De asemenea o parte din terenuri deţinute de cetăţeni sunt repartizate la marginea teritoriului cetăţii şi este recomandat ca cetatea să nu aibă ziduri pentru a întări în cetăţeni virtutea curajului [24] (dar e evident că această virtute nu e un scop în sine ci doar un mijloc de a asigura mai buna protecţie a bunurilor produse de cetate şi astfel buna satisfacere a nevoilor).

Înţelepciunea ca virtute supremă e destinată tot pentru satisfacerea acestor nevoi – dorinţe necesare - (pornind de la cele fiziologice până la cele de creaţie şi auto-realizare).

Legile au deci ca scop virtutea dar aceasta urmăreşte realizarea binelui tuturor cetăţenilor [25].

Toate măsurile luate în Legile, (specializarea cetăţenilor doar pe politică, mesele comune, interzicerea monedelor de aur, proprietăţile egale, interzicerea cametei etc.) chiar dacă sunt motivate la o primă vedere prin faptul că ar fi necesare pentru întărire virtuţii în cetăţeni, la o privire mai atentă putem vedea raţiunile lor adânc economice –
legate de satisfacerea cât mai optimă a nevoilor tuturor cetăţenilor (pentru aceasta se dispune împiedecarea sărăcirii cetăţenilor fapt care implică şi limitarea bogăţiei şi interzicerea împrumuturilor şi a cametei, şi interzicerea înstrăinării pământurilor şi mesele în comun etc.).

Devine astfel de necontestat legătura şi intercondiţionarea dintre o posibilă cetate ideală şi o posibilă economie ideală corespunzătoare ei.

Se impune deci spre cercetare modelul economic propus de Platon ca fiind corespunzător cetăţii sale ideale.

Ca orice alt model economic definitorii pentru a ne face o părere cât de cât închegată asupra lui sunt cercetarea câtorva aspecte mai importante ce îl caracterizează: factorii de producţie (munca, natura (pământul) şi capitalul), tipul de proprietate propus, diviziunea şi productivitatea muncii, măsurile comerciale şi monetare, politica fiscală a statului, ş.a.

Pe acestea le vom aborda în amănunt, în cele ce urmează, încercând să surprindem cât mai fidel părerea lui Platon despre cum ar trebui să funcţioneze modelul economic corespunzător cetăţii sale.


NOTE

[1] „Ziceam anume că toate legile noastre trebuie să aibă un singur scop: virtutea” - Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 368, infra

[2] „Fiindcă de multe ori ai auzit de la mine că ideea binelui este cunoaşterea supremă, ideea prin care şi cele drepte şi toate celelalte bunuri devin utile şi de folos” – Platon, Republica, 505 a

[3] Conform Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 147
[4] A se vedea pentru detalii opera prof. Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, ed. Polirom, Iaşi, 2002, pag. 41-42

[5] „- oare să determinăm cu ce se ocupă economia? – Fireşte! Socot că un om econom e acela care îşi gospodăreşte bine casa şi avuţia personală” -
Xenofon, Despre economie, publicat în cadrul volumului „Amintiri despre Socrate”, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 127 supra

[6] „În ce mă priveşte, m-şi mira de mi-ai numi o altă ocupaţie demnă de un om liber, care să-i ofere mai multe plăceri şi foloase decât agricultura” -
Xenofon, Despre economie, publicat în cadrul volumului „Amintiri despre Socrate”, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 141

[7] A se vedea în acest sens de exemplu „Munci şi zile” scrisă de Hesiod sau „Despre economie” scrisă de Xenofon.

[8] „Timpul prielnic plutirii aşteptând ca să vină mai iute / Nava atunci tu pe mare să o tragi şi încarco înăuntru / Cu potrivite mărfuri acasă câştig spre a aduce / Ca şi părintele tău şi al meu…” -
Hesiod, Munci şi zile. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag. 70

[9] „… întâi că economia este o ştiinţă, apoi am stabilit că ea e ştiinţa prin care oamenii î-şi pot spori bunurile”- Xenofon, Despre economie, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 142 infra

[10] Platon, Republica, 369 c
[11] Platon, Republica, 369 c
[12] Conf. Platon, Republica, 369 d
[13] Platon, Republica, 369 d

[14] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 47, supra
[15] Conform Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 116, infra
[16] Idem, pag. 150
[17] Idem, pag. 327 infra şi pag. 257 infra
[18] Idem pag. 195 infra

[19] Platon, Republica, 558 e
[20] Conform Platon, Republica, 608 e

[21] „Întreg sufletul, aşadar, dând urmare părţii filozofice şi nefiind în vrajbă cu sine, devine cu putinţă ca fiecare parte să facă ceea ce-i este propriu şi să fie dreaptă şi ca fiecare să strângă plăcerile proprii cele mai bune şi pe cât posibil cele mai adevărate” - Platon, Republica, 586 e

[22] Conf. cu Platon, Republica, 616 c
[23] A se vedea răsplăţile primite de suflete în Mitul lui Er (Platon, Republica, 614 b – 616 a)

[24] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 191-192
[25] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 134

Diviziunea muncii

Începem cu diviziunea muncii deoarece după ce Platon, prin vocea lui Socrate, consideră că întemeierea statului porneşte de la nevoi imediat precizează că aceste nevoi nu pot fi satisfăcute în mod optim [26] decât prin intermediul diviziunii muncii:

„De aici rezultă că produsele muncii sunt mai numeroase, mai bune şi făcute mai repede atunci când fiecare face un singur lucru, potrivit cu firea sa, în timpul pe care îl are şi fără să se preocupe de alte activităţi” [27]

„Căci agricultorul, pe cât se pare, nu-şi va face singur plugul, dacă vrea ca acesta să fie bun…” [28]

Această diviziune a sarcinilor duce deci la apariţia claselor în societate (conducători, paznici, agricultori şi meşteşugari) şi are ca şi scop obţinerea unor produse ale muncii de o cât mai bună calitate. Aşa cum remarcă şi Jean Pierre Vernant această diviziune a muncii are mai degrabă scopuri calitative (produse de o mai bună calitate) decât cantitative (mai multe produse).

Ea nu are ca scop prim creşterea productivităţii muncii (obţinerea unei cantităţi mai mari de produse cu aceeaşi cantitate de muncă):

„Diviziunea sarcinilor nu este resimţită ca o instituţie al cărei scop ar fi să ofere muncii în general maximul său de eficacitate productivă…
Nici unul din textele care menţionează diviziunea sarcinilor nu o priveşte ca pe un mijloc de organizare a producţiei spre a obţine mai mult cu aceeaşi cantitate de muncă: meritul său constă în a permite diverselor aptitudini individuale să se manifeste în activităţi care le sunt proprii, creând astfel lucruri pe cât posibil mai perfecte” [29]

După părerea lui Platon oamenii sunt înzestraţi de la natură [30] (de zei [31]) fiecare cu capacitatea exercitării unei singure arte sau meserii şi nu mai multe [32]:

„… aproape că nu există om care să reunească în el talentele necesare, spre a fi iscusit în două arte sau două meserii şi nici să exercite pe una în mod destoinic, el însuşi, iar pe alta să o dirijeze printr-un altul care o face pentru el” [33]

Din această convingere Platon dispune să fie lege ca în cetatea sa
„… nici un lucrător în fier să nu lucreze totodată în lemn, de asemenea nici un lucrător în lemn să nu aibă sub el lucrători în fier al căror lucru să-l conducă… ci fiecare să aibă în stat o singură meserie din care să-şi scoată traiul” [34]

Şi ca să fie sigur că legea este respectată Platon prevede şi pedepse corespunzătoare[35].

Această diviziune strictă a preocupărilor în cetatea lui Platon face ca el să hotărască ca doar paznicii cetăţii (în Republica) sau doar cetăţenii (în legile) să poată să desfăşoare activităţi politice, să poată să hotărască în legătură cu viitorul cetăţii.

Împotriva acestei opinii Protagoras susţine, în dialogul lui Platon care îi poartă numele, că părerea meşteşugarilor şi a comercianţilor trebuie să conteze şi ea în domeniul politic deoarece chiar dacă aceştia au dobândit de la zei, prin furtul lui Prometeu, fiecare doar iscusinţa unui anumit meşteşug, iscusinţa politică au primit-o cu toţii de la Zeus prin intermediul lui Hermes [36].

Pentru Platon însă, în contextul antichităţii, distincţia evidentă între noi dintre cetăţean al uni stat şi parlamentar nu era prea clară de aceea el susţine că cetăţeanul (parlamentarul pentru noi) să se ocupe doar cu politica (în virtutea diviziunii muncii).

Vedem deci că pentru filosoful atenian diviziunea muncii este un dat natural (fiecare se naşte cu capacitatea de a desfăşura mai bine o meserie anume şi numai una) dar şi un mijloc de a eficientiza procesul muncii şi de a obţine produse de calitate.


[26] „Diviziunea muncii şi profesionalismul acesteia (Rep. 370 a – c) nu sunt condiţii necesare pentru a asigura existenţa umană ci pentru a asigura o existenţă eficientă” - Adi Ophir, Plato`s Invisible Cities, Discourse and Power in the Republic, ed. Routledge, Londra, pag. 73

[27] Platon, Republica, 370 c
[28] Platon, Republica, 370 c – d

[29] Jean Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia antică, ed. Meridiane, Buc. 1995, pag. 339
[30] Conform şi cu Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, ed. Academiei, Buc, 1964, pag. 133
[31] A se vedea în acest sens mitul lui Prometeu inserat de Platon în dialogul Protagoras, 320 c–323a.

[32] „Diviziunea muncii şi diviziunea în clase sociale erau privite de Platon ca fenomene veşnice, naturale.
El pleacă de la ideea că fiecare om are necesităţi diferite dar din naştere el este înzestrat cu capacităţi unilaterale…
Adică fiecare om se naşte deosebit prin natura sa şi este destinat spre exercitarea unei anumite munci pe care trebuie să o îndeplinească toată viaţa lui” -
Toader Ionescu, Gheorhe Popescu – Istoria gândirii economice din antichitate până la sfârşitul sec. al XIXlea, Universitatea Babeş Bolyai, Fac. de Ştiinţe Economice, Cluj Napoca, 1992, pag. 14

[33] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 257 infra
[34] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 257 – 258
[35] „Dacă un străin face două meserii deodată să-l condamne la închisoare şi la amenzi, chiar să-l alunge din cetate şi să-l silească să fie numai un om nu mai mulţi” - Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 258 supra

[36] Miturile lui Platon, ed. Humanitas, Buc., 1996, pag. 141

Proprietatea

În abordarea proprietăţii Platon porneşte de la un vechi proverb grecesc care spune că „între prieteni totul este comun”, astfel că pentru el organizarea ideală a proprietăţii în cadrul cetăţii ar trebui să se facă sub forma proprietăţii comune:

„Statul, guvernământul şi legile ce trebuie socotite pe treapta cea mai de sus sunt acelea unde se realizează cât mai strict, în toate părţile statului, vechiul proverb care zice că de fapt toate bunurile să fie comune între amici.

Oriunde va avea loc şi oricând va avea loc orânduiala ca femeile să fie comune, copii comuni, bunurile de orice fel comune şi ca lumea să-şi dea toată osteneala cu putinţă a scoate din întocmirile vieţii până şi numele de proprietate încât chiar lucrurile ce natura le-a hărăzit personale fiecărui om să devină oarecum comune tuturor, pe cât va fi cu putinţă… într-un cuvânt oriunde legile vor năzui, din toată puterea lor, a face statul cât mai unitar posibil, se poate susţine că acolo s-a înfăptuit culmea virtuţii politice.” [37]

În cadrul statului ideal proiectat în Republica această proprietate comună asupra bunurilor este rezervată doar pentru paznicii cetăţii:

„… mai întâi nici unul să nu posede avere proprie, afară de strictul necesar. Apoi nimeni să nu aibă vreo încăpere sau vreo cămară în care să nu poată intra cel ce voieşte.” [38]

Iarăşi doar lor le este rezervată şi comunitatea femeilor şi copiilor:

„… aceste femei să aparţină toate în comun acestor bărbaţi iar nimeni să
nu trăiască separat cu vreuna şi nici ca părintele să-şi cunoască copilul său şi nici
copilul părintele.” [39]

Copii deci urmează să fie crescuţi în comun după ce sunt zămisliţi în urma unor căsătorii sacre temporare, aranjate de conducătorii cetăţii. [40]

De asemenea atât pentru paznicii din Republica [41] cât şi pentru cetăţenii din
Legile, Platon orânduieşte ca ei să ia mesele în comun [42]:

„Voim ca noii soţi să-şi ia mesele lor în ospătării comune nici mai mult nici mai puţin ca înainte de căsătorie. Regulamentul acesta a părut ciudat când s-a înfiinţat prima dată în Creta şi în Sparta…
Dar după ce au gustat din viaţa aceasta comună şi după ce au fost siliţi să o practice, ajunseră să se încredinţeze că e foarte utilă statului” [43]

Cum am văzut deci, pentru Platon proprietatea comună e idealul spre care el tinde, dar în faţa provocărilor pe care le poate ridica întemeierea unei colonii reale, posibile, cum este cea a Magneziei descrisă în Legile, cu ochii aţintiţi la model, Platon este nevoit să facă unele concesii şi să prevadă ca pentru aceşti cetăţeni proprietatea asupra pământului să fie privată şi munca lui individuală:

„Mai întâi cetăţenii să împartă între ei pământurile şi locuinţele şi să nu ogorască în comun, fiindcă cum s-a spus ar fi să pretindem prea mult de la nişte oameni născuţi, hrăniţi şi crescuţi aşa cum sunt cei de astăzi” [44]

Aceste terenuri primite în proprietate de la stat nu vor putea fi înstrăinate pentru a preveni sărăcirea cetăţenilor.
Tot pentru a nu se împărţi lotul ce revine unui cetăţean (şi astfel a se micşora) el va fi lăsat ca moştenire unui singur fiu (dacă într-o familie sunt mai mulţi copii ei urmează să fie adoptaţi de cetăţenii ce nu au copii).[45]

Proprietatea asupra produselor obţinute din munca pământului este şi ea individuală. Această producţie trebuie împărţită odată în douăsprezece părţi egale (fiecare parte urmând a fi consumată în una din cele douăsprezece luni ale anului) şi apoi fiecare din cele douăsprezece părţi trebuie împărţită la rândul ei în tei părţi egale: una pentru stăpâni, una pentru sclavi şi una pentru a fi vândută străinilor în piaţă, de a căror gestionare se ocupă doar stăpânul după bunul său plac [46].

Chiar dacă Aristotel critică (în cartea a II - a Politicii proprietatea comună prevăzută de Platon pentru paznicii săi din Republica (cu observaţii uneori ironice alteori destul de pertinente [47]) unii cercetători ai mentalităţilor grecilor antici cum este şi Alfred E. Zimmern ne asigură că pentru greci proprietatea comună era privită în mod natural ca fiind semnul unei vârste de aur a omenirii care a existat cândva pe pământ:

„Dacă vrem să-i înţelegem pe greci trebuie să înlăturăm din minţile noastre o întreagă pleiadă de prejudecăţi.
Trebuie să ne întoarcem cu mintea într-o lume în care proprietatea publică, şi chiar comunismul complet, par pentru oamenii serioşi, mult mai naturale, satisfăcătoare şi în armonie cu trecutul decât „drepturile absolute” ale proprietarului privat individual” [48]

Înţelegând aceasta nu credem că este cazul să-l acuzăm pe Platon de comunism ci mai degrabă să considerăm că era afectat de o oarecare nostalgie a unor timpuri mitice ideale despre care probabil el era încredinţat că cei care urmăresc Idealul le vor aduce odată din nou pe pământ.

Oricum chiar şi Platon constată că oamenii din vremea lui erau departe de ideal şi departe chiar de posibilitatea de a se apropia de el, de aceea în ultima carte pe care a scriso (Legile) am văzut că a renunţat la proprietatea comună pronunţându-se pentru proprietatea privată a pământului şi locuinţelor cetăţenilor dar fără însă a le da dreptul de a înstrăina pământul (le-a acordat dreptul de uzufruct al pământului dar nu şi pe cel de vânzare-cumpărare a lui).


[37] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 156 -157
[38] Platon, Republica, 416 e
[39] Platon, Republica, 357 d
[40] conf. Platon, Republica, 458 e
[41] Platon, Republica, 416 e
[42] Mesele luate în comun sunt o tradiţie grecească mai veche – a se vedea în acest sens şi Hesiod, Munci şi zile, 715

[43] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 193 supra
[44] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 156 infra
[45] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 156 - 157
[46] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 259

[47] „… lucrul comun tuturor este foarte puţin îngrijit, deoarece oamenii se preocupă mai degrabă de lucrurile proprii şi mai puţin de cele comune… Ei le neglijează crezând că se ocupă de el altcineva.” (Aristotel, Politica, 1261 e, 35)
„Noi vedem că aceia care au stăpâniri în comun şi trăiesc în comunitate cunosc mai multe conflicte decât cei care au o proprietate privată” (Aristotel, Politica, 1263 b, 25)

[48] Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 287

Populaţia şi forţa de muncă

Dacă în cetatea din Republica sunt descrise trei clase sociale – conducătorii, paznicii şi o a treia clasă formată din agricultori, meşteşugari şi comercianţi – dintre care muncii productive îi este destinată doar a treia clasă (primele două ocupându-se doar cu organizarea politică şi cu apărarea cetăţii), în cetatea descrisă în Legile se disting ca fiind importante doar două clase: cea a cetăţenilor şi cea a ne-cetăţenilor din care fac parte meşteşugarii, comercianţii şi sclavii.

Cetăţenii se ocupă în principal cu politica dar ei au şi pământ în proprietate astfel că trebuie să-şi conducă şi să-şi organizeze şi activităţile agricole – putem observa deci că într-o cetate posibilă Platon nu a mai insistat ca clasa politică („paznicii”) să nu mai muncească deloc ci i-a rezervat o muncă pe cât se poate onorabilă – munca pământului.

Dacă deci în Republica exista o clasă productivă şi două întreţinute în Legile toată populaţia este productivă chiar dacă o parte a ei doar indirect: cetăţenii îşi lucrează pământul lor cu ajutorul sclavilor dar trebuie totuşi să coordoneze această activitate productivă.

În Republica Platon cu aduce deloc în discuţie problema sclavilor deoarece nu avea nevoie de ei – clasa sa conducătoare nu se ocupa în nici un fel cu activităţi productive – în schimb se vede nevoit să discute despre ei în Legile deoarece cetăţenii pentru a nu munci prea mult şi a avea astfel timp de politică trebuiau să fie deserviţi de sclavi [49].

În legătură cu sclavii pe vremea lui Platon erau mai pregnante două păreri relativ opuse: una spunea, în acord cu „părintele Greciei” Homer că sclavii sunt de la natură mai slabi de minte [50] şi de aceea trebuie conduşi; cealaltă spunea că sclavii sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi care însă au ajuns din oameni liberi sclavi doar datorită anumitor circumstanţe nefavorabile (captivitate în război, incapacitatea de plată a unor datorii, naşterea într-o familie de sclavi etc.).

La prima părere aderă şi Aristotel care consideră că sclavia este ceva natural:

”Aşadar natura tinde să realizeze corpuri pentru sclavi şi corpuri pentru oameni liberi, pe unele robuste pentru realizarea celor necesare, pe celelalte drepte şi inutilizabile pentru asemenea eforturi, însă capabile de viaţă politică” [51]

Platon însă nu este aşa de decis şi ezită între cele două păreri:

„este întrucâtva lucru greu de a justifica sau de a condamna folosinţa
sclavilor” [52]

„unii nu se încred câtuşi de puţin în sclavii lor purtându-se cu ei ca şi cu fiarele sălbatice53… alţii au o părere cu totul contrară” [54]

„Când îmi arunc privirea asupra a ceea ce se petrece acolo şi în alte părţi, nu ştiu ce să hotărăsc cu privire la folosinţa sclavilor” [55]

În cele din urmă se pare că totuşi e mai înclinat să admită a doua părere:

„Este vădit că omul, animal greu de condus nu consimte decât cu mare greutate să admită deosebirea aceasta de om liber şi de sclav, de stăpân şi de slugă introdusă de nevoie” [56]

În contextul cetăţii posibile pe care Platon vrea să o întemeieze în Legile el trebuie deci să ţină cont de realitatea sclavagistă a epocii [57], admiţându-i deci pe sclavi în cetatea sa dar urmând a prescrie pentru ei o atitudine mai reţinută şi mai rece [58] dar totuşi umanistă în esenţa ei.

Astfel e necesar „… de a-i trata bine, nu numai în interesul lor, ci mai mult în interesul propriu al stăpânului.
Purtarea aceasta bună constă în a nu-i jigni şi dacă se poate să fim faţă de ei mai omenoşi chiar decât faţă de egalii noştri.
În adevăr, după modul cum cineva se poartă cu cei pe care îi poate nedreptăţii fără răspundere se cunoaşte mai bine dacă cineva ţine la dreptate cu sinceritate şi în mod natural şi dacă urăşte nedreptatea”[59]

În legătură directă cu atitudinea faţă de sclavi se află bineînţeles atitudinea faţă de munca fizică care pentru mulţi din gânditorii antici era un lucru ne-spiritual şi nedemn de un cetăţean, care dacă s-ar fi ocupat cu această muncă considerată inferioară nu ar mai fi avut timp să se ocupe de treburile publice [60].

Platon am văzut că urmează acelaşi raţionament atunci când dispune în Republica ca paznicii să nu se ocupe cu muncile inferioare, fizice ci doar cu arta războiului şi studiul diferitelor ştiinţe.
La fel în legile este evident că singura muncă potrivită pentru cetăţean este activitatea politică care de altfel îi ocupă tot timpul:

„Cetăţeanul are o ocupaţie care cere de la el mult studiu şi exerciţiu: de a lucra la înfiinţarea şi păstrarea bunei ordini în stat” [61].

Din aceste considerente grija cea mai mare, dintre toţi locuitorii Magneziei, Platon o poartă cetăţenilor.
Deoarece el a stabilit că numărul acestora trebuie să se menţină întotdeauna în jurul cifrei de 5040, statul trebuie să intervină ori de câte ori este necesar, prin măsuri specifice pentru a păstra acest număr decetăţeni. În acest sens în primul rând în cetatea lui Platon, în spiritul tradiţiei antichităţii [62], căsătoria şi reproducerea este obligatorie pentru cetăţeni [63].

Cei care nu se supun acestei legi sunt amendaţi şi se supun oprobiului public [64].
Dacă numărul cetăţenilor creşte peste cel stabilit se poate recurge la avort sau la trimiterea surplusului de cetăţeni pentru întemeierea unor colonii [65].

Deci în viziunea lui Platon forţa de muncă productivă a cetăţii este formată din ne cetăţeni (meşteşugari, sclavi) care nu au nici un drept politic în stat.

Cetăţenii se ocupă doar cu arta războiului şi cu munca intelectuală.


[49] „Munca fizică este după Platon o ocupaţie naturală a claselor inferioare pe când munca intelectuală şi cea militară reprezintă apanajul aristocraţiei, deoarece însăşi natura a înzestrat-o cu aceste calităţi.” - Toader Ionescu, Gheorhe Popescu –Istoria gândirii economice din antichitate până la sfârşitul sec. al XIX-lea, Universitatea Babeş Bolyai, Fac. de Ştiinţe Economice, Cluj Napoca, 1992, pag 14

[50] „Zeus omniprezent le ia jumătate din minte / Celor ce li se meneşte soarta de sclav drept ursită” (Homer, Odiseea, XVII, 332)

[51] Aristotel, Politica, 1254 b, 30
[52] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 189 supra

[53] De exemplu Xenofon era unul dintre cei care considera sclavii mai mult animale decât oameni punându-i uneori în acelaşi rând cu caii – a se vedea în acest sens Xenofon, Despre economie, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 135 şi pag. 166
[54] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 189 infra
[55] Idem, pag. 189 medio
[56] Idem, pag. 190 supra

[57] „Clasele lumii antice au fost sclavii şi stăpânii de sclavi… În afară de sclavi şi stăpânii de sclavi în lumea antică mai existau clasele micilor producători (ţărani şi meseriaşi) şi negustorii. Stăpânul de sclavi era proprietarul deplin al robului pe care îl cumpăra, îl putea vinde şi avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra lui” - Toader Ionescu, Gheorhe Popescu – Istoria gândirii economice din antichitate până la sfârşitul sec. al XIX-lea, Universitatea Babeş Bolyai, Fac. de Ştiinţe Economice, Cluj Napoca, 1992, pag. 9

[58] „Şi nu trebuie să vorbim cu sclavul decât spre a-i da porunci şi nici să glumim cu ei, fie bărbaţi fie femei, în nici un chip; căci aceasta le face viaţa mai grea, în ce priveşte supunerea, iar nouă ne îngreunează darea de porunci” - Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 190 infra

[59] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 190 infra
[60] A se vedea în acest sens Xenofon, Despre economie, ed. Hyperion, Chişinău, 199 , pag. 136
[61] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 257 infra

[62] „În acord cu imemorialele tradiţii tribale politica fixistă a cetăţenilor greci era ca atât cât ţine de ei nici o familie să nu dea greş în a-şi da statului cota ei de suflete vii” - Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 329

[63] Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 140 infra şi pag. 157 supra.

[64] În acest sens este interzisă şi homosexualitatea în cetate – conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 248 -249.
[65] Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 157

Pământul şi agricultura

În cadrul unei cetăţi posibile, cum este cea din legile, Platon nu poate să-şi elibereze cetăţenii de povara proprietăţii şi e nevoit să le de-a acestora şi o preocupare mai „inferioară” şi o proprietate.

În spiritul societăţii antice greceşti care era în principal o societate agrară, singura proprietate potrivită pentru cetăţeni era cea a pământului [66] şi singura preocupare „inferioară” care li se potrivea era cea a agriculturii [67]; aşa că Platon se vede şi el nevoit să accepte aceste tradiţii dacă vrea să spere că cetatea Magneziei va prinde vreodată viaţă pe undeva:

„Idealul autarhic, care în secolul al IV – lea va fi susţinut de filozofi în construcţiile lor utopice, traduce exact această realitate: omul grec trăia în primul rând din producţia pământului propriu şi buna funcţionare a cetăţii cerea ca toţi cei care făceau parte din comunitate să aibă pământ… Legătura dintre cetăţean şi pământul lui era atât de importantă încât în numeroase cetăţi proprietarii erau singurii cetăţeni şi pretutindeni doar cetăţenii aveau dreptul să fie proprietari de pământ.”[68]

Vedem deci că legarea calităţii de cetăţean de aceea de proprietar de pământ şi catalogarea muncii pământului ca fiind singura virtuoasă nu sunt lucruri exclusiv specifice gândirii Platonice ci sunt rezultatul unor mentalităţi a căror origine se pierde pentru greci în negura mitică a începuturilor istoriei.

Pământul viitoarei colonii va fi deci împărţit în 5040 de loturi pe cât posibil egale:

„Cetăţenii de împroprietărit şi care vor fi obligaţi să păstreze împroprietărirea să fie în număr de 5040. Am motivele mele să aleg numărul acesta. Pământul şi locuinţele să se împartă în tot atâtea loturi…”

(„Numărul acesta e deosebit prin proprietatea că e divizibil cu doi, cu trei, cu patru, cu cinci şi aşa până la zece…” [69]) ţinându-se însă cont de calitatea solului:

„… Din acest loc, ca dintr-un centru se va împărţi cetatea împreună cu teritoriul ei în douăsprezece sectoare echivalente făcând mai mici pe cele cu pământ mai bun şi mai mari pe cele cu pământ mai rău” [70]

Fiecare lot va fi împărţit în două parcele, una situată mai aproape de oraş, cealaltă mai aproape de hotarele statului [71]. Pământul primit nu se poate vinde, nici nu se poate da din el zestre [72] pentru a nu fi micşorat lotul.

Din aceleaşi motive proprietatea lui e lăsată moştenire unui singur fiu [73].

Evidenţa acestor terenuri va fi foarte strictă:

„Se va grava numele fiecărui cetăţean, cu însemnarea lotului lui, pe table de chiparos, care vor fi expuse în temple ca învăţătură pentru urmaşi…întradevăr pravila aceasta înlătură patima îmbogăţirii” [74]

Fiecare din pământurile înscrise în una din cele douăsprezece secţiuni în care va fi împărţită ţara va fi păzită de către cinci agronomi care au în subordine doisprezece tineri (de 25 -30 de ani).

Aceştia păzesc o secţiune timp de o lună de zile după care migrează pe secţiunea vecină [75]. De asemenea vor exista economi care vor administra pământurile conferite templelor sau alte venituri dobândite de acestea [76].

În stat vor fi douăsprezece sate, fiecare aşezat în centrul uneia dintre cele douăsprezece secţiuni în care este împărţită ţara la egală distanţă de cetatea din centrul ţării şi de hotare [77] iar cetăţenii îşi vor lucra loturile care le revin cu ajutorul sclavilor. Din produsele obţinute în agricultură doar o treime vor putea fi destinate vânzării, restul fiind destinate pentru consumul cetăţeanului şi al familiei sale şi respectiv pentru consumul sclavilor săi.


[66] „Pământul era adânc grevat în sufletul grecilor antici: „Erau multe feluri posibile în care un grec îşi putea câştiga existenţa dar era doar unul singur care le părea în întregime natural şi tradiţional – munca pământului” -
Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 229.

[67] „În ce mă priveşte m-aşi mira de mi-ai numi o altă ocupaţie demnă de un om liber, care să-i ofere mai multe plăceri şi foloase în viaţă decât agricultura” -
Xenofon, Despre economie, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 141.

De altfel în această operă Xenofon aduce un adevărat elogiu agriculturii, socotind-o mama tuturor artelor (pag. 141), sursa fericirii (pag. 139) sau educatoarea caracterului etic (pag. 169).

[68] Claude Mosse, Omul şi economia – studiu cuprins în volumul colectiv coordonat de Jean Pierre Vernant, Omul grec, ed. Polirom, 2001, pag. 28
[69] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 154 medio
[70] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 161 infra
[71] Idem, pag. 161 infra
[72] Idem, pag. 158 infra
[73] Idem, pag. 156 -157
[74] Idem, pag. 158 infra
[75] Idem, pag. 173 infra
[76] Idem, pag. 173 supra
[77] Idem, pag. 255 infra

Meşteşugurile

Cum am mai precizat cetăţenii Magneziei nu au voie să se ocupe cu
meşteşugurile:
„… nici un cetăţean şi nici un om de casă al cetăţeanului să nu se îndeletnicească cu meseriile.” [78]

Locuitorii statului care se ocupă cu meşteşugurile

„se vor împărţii în treisprezece secţiuni care vor fi împărţite în toată întinderea statului, astfel ca o secţiune să locuiască în oraş unde va fi de asemenea împărţită pe cele douăsprezece cartiere ale oraşului, iar celelalte să se aşeze în satele dimprejur” [79]

Ei vor migra dacă va fi nevoie, în spiritul vechii tradiţii greceşti [80], de la un sat la altul sub comanda şi sub supravegherea agronomilor [81].

Cum am mai precizat atunci când am vorbit despre diviziunea muncii fiecare meseriaş este obligat să exercite doar o singură meserie altfel fiind pasibil de amendă sau chiar închisoare.

De asemenea el e obligat să termine lucrările contractate la timpul promis:

„Dacă un meseriaş nu şi-a făcut, din vina sa, lucrul la ziua hotărâtă, arătând astfel lipsa de respect faţă de zeul care îi dă hrana… iată la ce-l condamnă legea: să plătească preţul lucrului pe care s-a legat să-l facă, dar nu l-a făcut; şi pe lângă aceasta să-l confecţioneze gratuit în acelaşi timp convenit.” [82]

În acelaşi timp însă „… acela ce a primit lucrul de la meseriaş, dar nu i-a plătit preţul la timpul convenit să-l plătească îndoit.”[83]

Meşteşugarii, în Magnezia, trebuie în primul rând să fie utili agricultorilor şi să ajute astfel la asigurarea uneltelor necesare în procesul agricol sau a altor bunuri necesare pentru bunul mers al cetăţii.


[78] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 257 infra
[79] Idem, pag. 259 -260
[80] „În poemele homerice, demiorgoi (meşteşugarii) apar ca specialişti care merg de la un oikos la altul pentru a-şi oferi serviciile în schimbul uni plăţi, evident în natură” - Claude Mosse, Omul şi economia (studiu cuprins în volumul colectiv coordonat de Jean Pierre Vernant intitulat „Omul grec”), ed. Polirom, 2001, pag. 34
[81] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 174 -175
[82] Idem, pag. 329 supra
[83] Idem, pag 329 infra

Comerţul şi comercianţii

Practicarea comerţului, ca şi a meşteşugurilor, le era interzisă cetăţenilor Magneziei sub ameninţarea pedepsei cu închisoarea:

„Nici unul dintre magneţi, care cu ajutorul lui Dumnezeu vor locui în statul nostru cel nou şi vor fi copii vreuneia din cele 5040 de familii, să nu se apuce, nici cu voia sa , nici silit, de birtăşie şi nici să nu facă negustorie mică.” [84]

„Dacă judecata hotărăşte că el a pângărit casa părintească prin oarecare
ocupaţie de ocară, să fie condamnat la un an închisoare.” [85]

Preocupările comerciale nu erau considerate de Platon demne de a fi practicate de un cetăţean (nu erau activităţi virtuoase).

Deşi negustoria era recunoscută de el ca fiind o activitate de absolută trebuinţă pentru bunul mers al cetăţii [86] această activitate, în spiritul unei mentalităţi a timpului, nu era considerată una naturală [87] ci mai degrabă o activitate ruşinoasă nedemnă pentru un om sănătos ci doar pentru „cei mai slabi fiziceşte şi nefolositori pentru altă muncă” [88] şi care în plus nu întăreşte virtutea în om ci mai degrabă îl corupe, făcându-l să cadă în patima lăcomiei [89].

Grija deci pentru păstrarea şi întărirea virtuţii în cetăţeni îl face pe legislator să permită doar străinilor să se ocupe cu comerţul:

„Printr-o a doua lege se ordonă ca numai străinul, ori străinul domiciliat la noi să exercite micul negoţ.” [90]

Dar şi aceştia o pot practica doar dacă nişte condiţii speciale menite a ferii cetăţenii de tentaţia bogăţiei dobândite prin comerţ:

„Condiţiile acestea sunt: să aibă o meserie, să nu rămână mai mult de
douăzeci de ani în cetate, începând din ziua când s-a înscris spre a-l primi; nu se
va cere nimic altceva de la el decât să se poarte bine, nu va plăti nici o dare
pentru ceea ce ar vinde sau ar cumpăra dar o dată termenul expirat să plece cu
tot ce-i aparţine.” [91]

Vom vedea de asemenea că chiar dacă nu plătesc nici o dare comercianţii sunt limitaţi în activitatea lor de un anumit control al pieţei, impus de stat, provenit în principal dintr-un pronunţat spirit de conservatorism [92] şi izolaţionism al legislatorului.

Vom aborda în continuare câteva aspecte, conexe cu comerţul, faţă de care Platon i-a atitudine: mărimea averii, moneda, organizarea activităţii pieţei, fixarea preţurilor şi reglementarea activităţii de comerţ exterior.


[84] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 327 infra
[85] Idem, pag. 328 supra
[86] Platon, Republica, 371 a, b

[87] În ce priveşte comercianţii „… ajungem la o clasă de şefi de familie împotriva cărora grecii întotdeauna şi-au menţinut o prejudecată, în principal deoarece ei nu sunt producători de loc ci doar intermediari, care trăiesc într-un mod „nenatural” prin distribuirea şi schimbul produselor altor oameni” -
Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century
Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 279

[88] Platon, Republica, 371 c

[89] „Comerţul, mare şi mic, era considerat de Platon ca o ocupaţie ruşinoasă deoarece marea majoritate a negustorilor uită destinaţia iniţială a comerţului şi în loc să scoată un profit moderat, preferă unul mare care să le satisfacă setea de îmbogăţire” -
Toader Ionescu, Gheorhe Popescu – Istoria gândirii economice din antichitate până la sfârşitul sec. al XIX-lea, Universitatea Babeş Bolyai, Fac. de Ştiinţe Economice, Cluj Napoca, 1992, pag. 15

Averea

Platon vrea să dureze o cetate în care toţi să-şi poată acoperi în mod satisfăcător nevoile şi în acest sens în cetatea lui bogăţia extremă şi sărăcia sunt condamnate [93] deoarece bogăţia aduce după sine lenea, moliciunea şi trândăvia iar sărăcia aduce meschinăria şi incapacitatea de a munci bine [94]:

„Avuţiile prea mari sunt pentru state şi particulari un izvor de revolte şi duşmănii iar sărăcia95 prea mare duce de cele mai multe ori de la starea de slugă a altora… Nu grămezi de aur ci un fond mare de ruşine trebuie să lase cineva copiilor săi.” [96]

Platon interzice în cetatea sa cerşitoria [97] şi sărăcia stabilind o limită minimă a averii:

„Limita minimă a sărăciei va fi lotul atribuit fiecăruia prin sorţi. Lotul acesta va fi păstrat întreg şi magistraţii, şi oricine ţine la virtute, nu vor permite să i se aducă nici cea mai mică atingere.” [98]

Dacă nr. de cetăţeni peste numărul de loturi (prin suprapopulare) unii cetăţeni ajungeau la sărăcie atunci pentru ei legislatorul avea soluţia tradiţională a colonizării [99].

Se stabileşte de asemenea o limită maximă a averii care este de patru ori valoarea averii minime (patru mine – o mină e valoarea averii minime).

Cetăţenii sunt împărţiţi după mărimea venitului lor în patru clase:

„Li se va da numele de primi, secunzi, terţi şi cvaterni… fie că rămân în aceeaşi clasă, fie că din săraci ajung bogaţi ori din bogaţi săraci, trecând astfel în altă clasă potrivit venitului lor.” [100]

Se va ţine o evidenţă strictă a averii cetăţenilor – astfel vor fi 37 de magistraţi care vor păzi rulourile

„în care sunt însemnate valorile averii fiecărui cetăţean, care nu trebuie să treacă peste patru mine [101] pentru clasa întâi, peste trei mine pentru a doua, două pentru a treia şi una pentru a patra.” [102]

Celor care sunt descoperiţi că au depăşit plafonul maxim al averii li se confiscă surplusul şi jumătate din el este dat celui care a făcut denunţul [103].

Pentru a nu-i tenta patima îmbogăţirii pe cetăţenii săi legiuitorul impune şi o limită maximă a averii străinilor (dintre care mulţi erau comercianţi) şi a sclavilor eliberaţi mai mică decât valoarea averii primei clase de cetăţeni:

„Orice libert şi orice străin a cărui avere se va ridica peste aceea a celui de al treilea cens să fie obligat ca în termen de 30 de zile, cu începere din ziua când a ajuns la gradul acesta de avere, să plece din ţară cu toată averea lui.”104

Aristotel se arată reticent faţă de astfel de propuneri de egalizarea averilor remarcând că pentru ca acest lucru să fie cu putinţă altceva ar trebui să-şi egalizeze cetăţenii:

„Dar nici dacă cineva ar rândui pentru toţi o avere medie, tot nu ar fi avantajos: mai degrabă ar trebui egalizate dorinţele fiecăruia decât averile, iar acest lucru nu se poate întâmpla cu cei care nu au fost educaţi suficient de legi.”105

Am văzut însă că Platon găseşte că soluţia egalizării averilor (pe cele patru clase de venit) este cea mai potrivită pentru menţinerea armoniei unui stat şi pentru menţinerea şi întărirea virtuţii în cetăţeni.

El condamnă bogăţia şi pentru faptul că se îndoieşte că un om bogat ar putea să fie în acelaşi timp şi virtuos:

„Însă nu e posibil ca ei să fie deodată şi foarte bogaţi şi virtuoşi… nu voi recunoaşte niciodată că bogatul e într-adevăr fericit dacă nu e şi virtuos.
Şi adaug că o virtute înaltă şi o avuţie mare sunt două stări incompatibile…
[deoarece] cine nu se abţine de la nici o cheltuială onestă şi nu cunoaşte decât mijloacele de agoniseală drepte nu poate ajunge nici nemăsurat de bogat şi nici extrem de sărac.”


[93] „… nu trebuie ca unii să fie peste măsură de bogaţi iar alţii extrem de săraci… este de datoria legiuitorului să înlăture şi pe una şi pe cealaltă” - Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 161

[94] Conf. Platon, Republica, 421 d, e şi 422 a
[95] Deoarece atunci „… într-o cetate sunt de fapt două cetăţi duşmane între ele: una a săracilor, cealaltă a bogaţilor.” (Platon, Republica, 423 a)

[96] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 146
[97] Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 344 supra
[98] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 161 supra
[99] Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 157 infra
[100] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 161

[101] Prin comparaţie averea unui cetăţean înstărit al Atenei, Critobul, personaj în „Despre economie” a lui Xenofon avea o avere declarată de el de 500 de mine.
Socrate în acelaşi dialog îşi declară averea ca fiind de 5 mine şi se declară ca fiind mulţumit de ea (a se vedea în acest sens Xenofon, Despre economie, ed. Hyperion, Chişinău, 1990, pag. 131).

[102] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 168 supra
[103] Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 161 supra şi pag. 168 supra.
[104] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 323 infra
[105] Aristotel, Politica, 1266 b, 30

106 Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 159

Moneda şi politica financiară

Din grija ca cetăţenii Magneziei să nu capete patima lăcomiei legislatorul lor le va interzice să posede aur şi argint:

„Vrem ca la noi să nu se adune nici aur, nici argint, pentru ca lumea să nu se străduiască a se înavuţii, prin meserii umilitoare – cu camătă, cu negustoria ruşinoasă de vite…”[107]

Drept urmare în cetate este interzisă şi posesia şi folosirea monedelor din
metale preţioase [108].

Rămâne ca pentru nevoile comerciale ale cetăţii să fie folosită o monedă curentă, din metale nepreţioase, care însă nu va avea nici o valoare pentru străini [109] şi care va putea fi convertită în alte monede sau în moneda curentă în întreaga Grecie doar de către stat (care păstrează în tezaurele sale stocuri de astfel de monede străine) atunci când nevoile o impun:

„De moneda curentă în întreaga Grecie statul se va servi numai în expediţii militare, în ambasade şi în misiuni şi cheltuieli publice de natura acestora.” [110]

Dacă vreun cetăţean călătoreşte în afara cetăţii „şi dacă la întoarcere îi vor rămâne câteva piese de monedă străină, le va depune la tezaurul public spre a primi valoarea lor în moneda ţării. Dacă se descoperă că unul a ascuns banii aceştia va avea loc confiscarea lor.”[111]

În ceea ce priveşte politica financiară a statului trebuie să spunem că legislatorul nu încurajează sub nici o formă creditul cu dobândă:

„Este interzis… nu mai puţin a depune cauţiune în bani sau a împrumuta cu camătă. În cazul din urmă dăm drept datornicului a nu înapoia nici dobânda nici capitalul.”[112]

Puteai totuşi să-ţi împrumuţi prietenii dar o făceai pe riscul propriu:

„Cât priveşte împrumuturile, amicul va putea împrumuta pe prietenul său, dar dacă se iscă vreun proces să-l rezolve pe orice altă cale, decât pe cea civilă, care nu le este deschisă în împrejurarea aceasta.”[113]

Această politică era justificată probabil de legislator de dorinţa de a
împiedeca pierderea averii cetăţenilor (lucru care ar fi putut surveni în cazul în
care aceştia ar fi contractat împrumuturi pe care apoi să nu le poată rambursa),
de a împiedeca sărăcirea acestora.


[107] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 160 supra
[108] Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 158 supra
[109] Idem pag. 158 infra
[110] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 158
[111] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 158
[112] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 158
[113] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 324 supra

Organizarea pieţei

Doar o treime din produse obţinute de cetăţeni sunt destinate spre a fi vândute în piaţă meşteşugarilor şi străinilor iar vânzarea lor se face doar de către sclavi sau de către străini desemnaţi special [114] şi în nici un caz de cetăţeni.

Toate activităţile de vânzare – cumpărare trebuie să se desfăşoare doar în cadrul pieţelor desemnate, organizate şi controlate de către stat pentru fiecare tipuri de mărfuri şi în nici un caz nu se pot face pe credit sau datorie [115].

Este interzis să se „vândă cetăţenilor sau sclavilor lor, sau să se cumpere de la ei… făină de grâu sau de orz sau vreuna din mărfurile necesare vieţii”[116]
deoarece acestora le sunt deja destinate două treimi din producţia obţinută în
gospodăriile lor (după cum am văzut).

Piaţa este strict supravegheată de către stat:

„Inspecţia pieţii o vor avea agronomii… ei vor lua aminte în primul rând să nu se săvârşească nici o nedreptate la vânzarea sau cumpărarea lucrurilor necesare vieţii, în al doilea rând ca buna ordine să fie ţinută şi să nu se nedreptăţească unul pe altul.”[117]

Pentru a asigura echitabilitatea schimburilor şi pentru a evita înşelăciunea în piaţă sunt luate măsuri speciale:

„Cel ce va fi primit în bani preţul nu mai mic de cinzeci de drahme, al unui lucru oarecare vândut, este dator să mai rămână încă zece zile în cetate după vânzare, şi trebuie ca cumpărătorul să cunoască locuinţa vânzătorului, ca să poată să dea curs contestaţiilor care se ivesc de obicei în asemenea cazuri.”[118]


[114] Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 260 medio
[115] Idem, pag. 323 infra
[116] Idem pag. 260 supra
[117] Idem, pag 260 supra
[118] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 324 supra

Preţurile şi publicitatea

În ceea ce priveşte preţurile mărfurilor vândute în piaţă acestea sunt atent supravegheate de către statul Magneziei fiind stabilite pentru fiecare produs nişte preţuri minime şi maxime, celui care nu respectă aceste limite maxime ale preţului urmând să-i fie confiscată suma obţinută peste preţul maxim stabilit de stat.[119]

Această limită maximă a preţului e stabilită în funcţie de cheltuielile reale necesare pentru obţinerea lui:

„… trebuie ca păzitorii legii să se adune cu persoane pricepute şi să se sfătuiască cu ele relativ la fiecare negoţ… apoi să calculeze împreună care este venitul şi cheltuielile şi care este proporţia dintre ele, de unde poate rezulta un câştig potrivit pentru micul negustor. Pe urmă să facă lista preţurilor de cumpărare şi de vânzare pentru fiecare fel de negoţ şi să le încredinţeze agronomilor… spre a dispune să fie respectate.”[120]

Această practică a supravegherii atente a pieţei şi a controlului preţurilor se pare că nu era una neobişnuită în contextul Greciei antice, şi în acest sens putem spune că Platon nu face decât să urmeze (puţin mai strict) anumite obiceiuri locale ale unor cetăţi greceşti.

De exemplu, ne spune Alfred E. Zimmern, la Atena
„chiar dacă articolele obişnuite erau mereu sub supravegherea generală ai unor funcţionari ai pieţei exista şi un consiliu special al grâului care era format din cinci oameni (dar ajungea uneori chiar şi până la 20) care trebuiau să supravegheze vânzarea grâului.
Datoria lor nu era chiar de a fixa preţurile (deşi se apropia de aceasta) ci de a asigura desfăşurarea echitabilă a operaţiunilor comerciale.
Aceasta includea de exemplu, dreptul de a-i împiedeca pe morari sau pe brutari de a realiza un profit prea mare; preţul făinii şi al pâinii trebuind a fi menţinut la un nivel aflat strict în proporţie cu costul materiilor prime.” [121]

Platon mai prevede pentru cetatea Magneziei ca preţul unei mărfi să nu se
schimbe în decursul aceleaşi zile ci să rămână la acelaşi nivel toată ziua indiferent de raportul dintre cerere şi ofertă [122].

Această măsură este luată pentru a asigura o cât mai mare corectitudine operaţiilor din piaţă.

Din acelaşi motiv legislatorul interzice comercianţilor să facă reclame sau să laude mărfurile pe care le vând [123].


[119] „Dacă cineva vinde sau cumpără ceva într-o cantitate mai mare sau mai scump decât prevede legea, care a hotărât limita maximă şi minimă a preţurilor de vânzare a mărfurilor, fără să le dea voie să treacă peste ea, plusul se va trece în conturile păzitorilor legii” - Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 261

[120] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 328 infra
[121] Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 365
[122] Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 122 şi pag. 325 infra
[123] Idem, pag. 325 infra

Importurile şi exporturile

În ce priveşte activitatea de comerţ exterior aceasta urmează să fie destul de redusă având în vedere izolarea cetăţii Magneziei şi depărtarea ei intenţionată la o distanţă de 15 km de calea comercială tradiţională a Greciei – marea[124].

Această izolare este una voită – legislatorul urmărind să reducă la minimul posibil contactul cetăţii cu exteriorul. Cetatea în cea mai mare parte îşi este autosuficientă şi de aceea putând să-şi permită să limiteze activitatea de comerţ exterior:

„Să nu se importe în nici o circumstanţă tămâie, nici vreuna din mirodeniile acestea străine ce se ard pe altarele zeilor, nici purpură şi nici materii colorate ce nu le produce ţara, nici în fine vreo altă marfă străină trbuitoare oricărei arte; de asemenea să nu se exporte nici un articol ce trebuie să rămână în ţară.”[125]

Această limitare a importurilor doar la mărfurile ce se produc şi în ţară are în vedere politica ei izolaţionistă (menită a o feri de schimbare – care nu-i poate fi decât dăunătoare „având în vedere că ea e o cetate ideală”) şi nu cunoaşte decât o singură excepţie – bunurile de care are nevoie armata (generalii având voie să importe pentru armată toate materialele de care au nevoie şi cred de cuviinţă [126]).

Mai există o prevedere care limitează bunurile de pe piaţă doar la cel catalogate ca fiind trebuincioase statului, prevedere care iarăşi nu era străină de practicile comerciale ale grecilor antici:

„Şi pentru că negoţul cu toate ramurile sale cuprinde o mulţime de ocupaţii de felul acesta… vom opri la noi numai îndeletnicirile cu totul trebuincioase întreţinerii statului.”[127]

Având în vedere aceste limitări a bunurilor care pot fi importate şi exportate în rest statul Magneziei consideră (tot în spiritul vechilor tradiţii greceşti legate de comerţ [128]) că nu e nevoie să se pună nici o taxă pe mărfurile importate sau exportate [129].

Protecţia producătorilor locali faţă de cei străini am văzut că e asigurată prin stabilirea unor preţuri minime şi maxime de vânzare a mărfurilor în piaţă.


[124] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 258 supra
[125] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 258 supra
[126] Idem, pag. 258 infra
[127] Idem, pag. 328 infra

[128] „Un importator grec avea să se teamă din partea oraşului nu de tarife puse de acesta împotriva mărfurilor străine pentru a le proteja pe cele locale, ci de legislaţia paternală făcută pentru beneficiul sufletului său… deci comerciantul ştia pe pielea lui că lor [funcţionarilor pieţei] s-ar putea să le treacă mai degrabă prin cap să vadă dacă se ocupă cu lucruri onorabile – acelaşi tratament pe care noi îl rezervăm de exemplu comercianţilor de lichior sau opium.” -
Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 323 supra

Construcţiile

În ceea ce priveşte sectorul construcţiilor trebuie să precizăm că singurele construcţii cu adevărat impunătoare în contextul cetăţii antice greceşti erau cele publice.

Locuinţele cetăţenilor sau chiar ale conducătorilor cetăţii nu ieşeau prea mult în evidenţă şi nu se deosebeau prea mult unele de altele [130].

În cetatea Magneziei legislatorul ei a prevăzut ca fiecare cetăţean să
dispună de două locuinţe – una în cetatea din centrul teritoriului şi cealaltă aproape de hotar, corespunzătoare celor două loturi de pământ ce le deţinea [131].

Cetatea din centrul teritoriului va fi de formă circulară, va avea în centrul ei pe o ridicătură o cetăţuie împrejmuită de ziduri şi va fi împărţită în douăsprezece sectoare aproximativ egale [132].

În ceea ce priveşte zidurile cetăţii legislatorul (urmând modelul Spartei) mai
degrabă nu le-ar ridica [133] deoarece dacă sunt ridicate
„Acest lucru este unul vătămător sănătăţii locuitorilor şi care pe lângă aceasta, produce în sufletele lor o deprindere de laşitate invitându-i a se adăposti în dosul întăriturilor în loc să ţină piept inamicilor şi să-şi caute scăparea într-o supraveghere contină care să nu slăbească nici ziua, nici noaptea.”[134]

Totuşi pentru ca cetatea ideală să se poată plasma în una posibilă (potrivită cu marea majoritate a mentalităţilor vremii) legiuitorul acceptă, chiar dacă fără tragere de inimă, ca cetatea să aibă ziduri chiar dacă puţin mai speciale:

„Dar în sfârşit dacă cetatea nu se poate lipsi cu nici un chip de ziduri, de la început trebuie a rândui casele particularilor, în aşa fel, ca tot oraşul să nu formeze decât un zid continuu şi ca fiind toate de aceeaşi formă şi pe aceeaşi linie să fie astfel uşor de apărat.”[135]

Tot în scopuri de apărare a teritoriului paznicii pământurilor vor construi spre hotarele ţării, ajutaţi de sclavi şi meşteşugari locali, şanţuri şi turnuri de apărare [136].

[129] Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 261 infra
[130] Conform Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 292

[131] Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 161 infra
[132] Idem, pag. 160 -161
[133] Idem, pag. 191 supra
[134] Idem, pag. 191
[135] Idem, pag. 191 -192
[136] Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 174 - 175

Turismul şi călătoriile în străinătate

Călătoria în afara graniţelor statului Magneziei, din motive ce au în vedere păstrarea virtuţii cetăţeanului, se pot face doar cu autorizaţia conducătorilor cetăţii şi numai după vârsta de 40 de ani.

De asemenea e legiferat ca „Să nu călătorească nimeni în numele său ci doar într-un interes public, ca ştafetă, ori ambasador ori pentru studii de moravuri.
Să se delege cetăţeni spre a asista la jertfele şi concursurile ce se ţin la Delfi în onoarea lui Hefaistos, la Olimpia în onoarea lui Zeus, la Nemea şi la Istmos; şi să se trimită cât mai mulţi şi pe cei mai bine făcuţi şi pe cei mai bărbaţi; pe aceea care sunt cât mai în stare să facă să se creadă că statul nostru este vrednic de laudă.”[137]

Grija aceasta pentru cine este lăsat să meargă în străinătate (şi ce vârstă are când o face) are ca scop împiedecarea pervertirii moravurilor cetăţenilor dacă aceştia ar intra în contact cu cetăţi mai puţin ideale.

Legislatorul Magneziei e convins că această cetate e cel mai bine organizată şi de aceea el îi îndeamnă pe cei care au fost plecaţi să-i înveţe pe tinerii cetăţii acest adevăr: că celelalte cetăţi sunt mai prejos ca organizare politică decât cetatea lor [138].
Oricum ar fi şi periculos ca cel întors din străinătate să înveţe altfel – ar putea fi acuzat că „s-a stricat” printre străini, lucru cu urmări nu tocmai plăcute pentru el:

„Dacă adunarea are impresia că în străinătate s-a stricat, să I se interzică
de atunci înainte să aibă vreo legătură cu cineva tânăr sau bătrân, spre a-şi
desfăşura pretinsa lui înţelepciune… dacă nu se supune să fie acuzat de amestec
neautorizat în chestiuni de educaţie şi legiuire a statului şi dacă învinuirea se
găseşte întemeiată să fie pedepsit cu moartea.”[139]

Turiştii străini şi delegaţii altor state trebuie primiţi cât mai bine cu putinţă pentru a vedea şi ei ce bine organizat e statul şi apoi lăsaţi să plece la treburile
lor:

„Cei de al doilea sunt aceia care vin să-şi desfăteze ochii şi urechile la spectacolele noastre muzicale. Pentru toţi de felul acesta trebuie să fie pregătite locuinţe aproape de temple şi să fie primiţi cu o ospitalitate binevoitoare.”[140]

Călătoriile în afara graniţelor ţării vedem deci că sunt strict supravegheate pentru ca acestea să nu ducă cumva la coruperea bunelor moravuri ale cetăţenilor.


[137] Idem, pag. 356
[138] Idem, pag. 356 infra

Politica fiscală a statului

„În ceea ce priveşte contribuţiile pentru nevoile statului este necesar, din mai multe motive, să se facă o statistică a producţiei anuale a fiecărui trib ce se va înainta agronomilor, pentru ca fiscul, comparând între cele două feluri de contribuţii să poată alege în fiecare an, după deliberare, pe cea care i se pare mai rentabilă: fie o cotă a censului întreg [fixă], fie o cotă din producţia anuală, afară de contribuţia la mesele comune.”[141]

Taxele încasate de la cetăţeni sunt folosite pentru întreţinerea conducătorilor, magistraţilor şi funcţionarilor statului, pentru armată şi pentru educaţia cetăţenilor.

Templele au propria lor gestiune şi propriile lor venituri provenite din terenurile pe care le stăpânesc şi din darurile primite.

În cetatea Magneziei măsurile sociale nu sunt necesare: prin conferirea acelei proprietăţi minime inalienabile cetăţenii sunt feriţi de sărăcie, de asemenea bătrânii sunt respectaţi şi întreţinuţi de familiile lor, iar oameni fără ocupaţie este interzis să fie în stat (cerşitoria este interzisă).

[139] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 358 supra
[140] Idem, pag. 358 infra

Modelul Spartei

Majoritatea cercetătorilor operei lui Platon sunt de părere că acesta în construcţia cetăţilor sale ideale a fost decisiv influenţat de modelul aristocratic de organizare a cetăţii Spartei [142].

Parte din această atitudine de admiraţie a Spartei [143] se datorează şi repulsiei pe care Platon o avea faţă de modelul democratic al Atenei care printre altele a făcut posibilă condamnarea la moarte a „cetăţeanului ideal” care pentru el a fost Socrate şi care l-a împiedecat să-şi realizeze ambiţiile de carieră politică care părea a-i fi predestinată datorită ascendenţei sale nobiliare şi legăturilor sale de rudenie [144] (pe linie maternă era urmaşul lui Solon legiuitorul Atenei iar pe linie paternă a legendarului rege Codros, întemeietorul cetăţii).

Pe de altă parte se pare că filosoful a fost impresionat şi de biruinţa Spartei asupra Atenei repurtată în cursul războiului peloponeziac căruia el ia fost martor în anii tinereţii.

De altfel de multe ori personajele dialogurilor sale (Socrate [145], Atenianul [146])sau Platon însuşi îşi recunosc deschis atitudinea de admiraţie faţă de organizarea Spartei:

„Acela din voi care însă nu e dispus să-şi rânduiască viaţa după felul în
care trăiau strămoşii noştri, imitându-i pe spartani… pe un astfel de om nu trebuie
să-l consideraţi demn de încredere, nici în stare să ducă la bun sfârşit o acţiune
serioasă.”[147]

Xenofon ne descrie în amănunt organizarea Spartei în lucrarea sa „Statul Spartan”.
În aceasta putem observa cum măsuri ca egalitatea femeilor cu bărbaţii [148] şi educaţia şi creşterea în comun a copiilor [149], actul sexual permis şi în afara căsătoriei (dar controlat) pentru a se asigura de dobândirea unor urmaşi [150](căsătoria fiind obligatorie altfel trebuia plătit un bir [151]), prezenţa clasei războinicilor din care făceau parte toţi cetăţenii spartani, care se ocupau doar cu arta războiului şi care aveau bunurile în comun [152] (chiar dacă fiecare avea un lot de pământ a cărui înstrăinare le era oprită şi pe care îl lucrau cu sclavi [153]), le era interzis să strângă avere [154], luau masa în comun [155], şi nu aveau voie să călătorească în străinătate [156]; pe care Platon le prevede după cum am văzut pentru cetăţile sale ideale descrise în Republica sau în Legile erau deja puse în practică fiind funcţionale în organizarea statului spartan.

Dacă toate aceste caracteristici ale cetăţii ideale a lui Platon erau deja puse
în practică de Sparta putem oare să ne mai referim la această cetate a lui Platon
ca la o utopie (ca la o cetate „fără loc”)?

Aşadar trebuie să observăm că în cea mai mare parte a ei cetatea ideală a filozofului grec este o cetate posibilă şi mai mult chiar că ea a fost chiar o cetate reală (cea a Spartei).


[142] A se vedea în acest sens de exemplu Gheorghe Popescu, Evoluţia gândirii economice, ed. Gheorghe Bariţiu, Cluj Napoca, 2000, pag. 32 şi Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, ed. Academiei, Bucureşti, 1964, pag. 189.

[143] „… la fel ca în cazul lui Socrate, învăţătorul său, idealul politic al lui Platon se inspiră mai degrabă din modelul aristocratic spartan, decât din cel aristocratic atenian” - Vasile Muscă,Introducere în filosofia lui Platon, ed. Polirom, Iaşi, 2002, pag. 11

[144] „Trebuie menţionat că familia lui Platon nu a acceptat niciodată democraţia ateniană iar atunci când Sparta învingătoare a instaurat regimul oligarhic al „celor treizeci” la Atena şi al celor zece la Piure în frunte erau membrii ai familiei lui Platon: Critias, vărul Perictionei (mama lui) a fost în fruntea celor treizeci iar Charmides, fratele Perictionei în fruntea celor zece” - Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, ed. Academiei, Buc., 1964, pag. 122

[145] În ordinea cetăţilor existente „prima este constituţia cretană şi spartană lăudată de mulţi”(Platon, Republica, 544c)
[146] Conf. Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 193 supra
[147] Platon, Scrisori, ed. Humanitas, Buc., 1997, pag. 114 (scrisoarea a VII –a, 336 d)
[148] Xenofon, Statul spartan. Statul atenian, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pag. 30

[149] Idem, pag. 25
[150] Idem, pag. 31
[151] Idem, pag. 44
[152] Idem, pag. 40
[153] Idem, pag. 24
[154] Idem, pag. 40
[155] Idem, pag. 37
[156] Xenofon, Statul spartan. Statul atenian, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pag. 52

Modelele tradiţionale şi cel al comunităţilor pitagoreice

Un alt model care este posibil să-l fi avut în vedere Platon atunci când a gândit organizarea Republicii sau a Magneziei este modelul de organizare pe care îl aveau comunităţile pitagoreice, cu care el ar fi putut să intre în contact direct (dacă nu cu siguranţă le-a putut cunoaşte organizarea din scrieri sau din auzite) în cursul călătoriilor sale prin Italia pe care le-a efectuat în tinereţe:

„cel mai vechi sistem de organizare comunitară a proprietăţii aparţine lui Pitagora, care organizase la Crotona o comunitate în care, după cum spune Aulus Gellius: „Oricine era primit în secta lui Pitagora abandona comunităţii toate bunurile sale”. În acelaşi sens Porphyrios scrie: „El socotea că un obiect în posesiune proprie este sursă de discordie şi tulburare.” (Porphyrios, Viaţa lui Pitagora, XXX, 167 – 168) El cerea ca între discipolii săi totul să fie în comun.”[157]

Dar această idee a proprietăţii comune, după cum am mai precizat, putea avea rădăcina şi în mentalitatea contemporanilor lui Platon ale căror străvechi tradiţii şi legende le spuneau că în vechime a existat o epocă de aur în care toate bunurile erau comune între oameni şi totul era îmbelşugat[158].

Tot din mentalitatea contemporanilor, având însă rădăcini într-o tradiţie destul de veche, am văzut că provine (mai mult sau mai puţin prelucrată) şi atitudinea lui Platon faţă de sclavi (care trebuie acceptaţi dar trataţi părinteşte), faţă de pământ şi agricultură (considerate ca fiind singurele demne de statutul de cetăţean), faţă de negustorie (considerată ca ocupaţie periculoasă care poate perverti sufletul) şi faţă de modul de organizare a pieţei şi de stabilire a preţurilor (care am văzut că erau oarecum similar organizate cu modelele existente în cetăţile greceşti ale timpului); faţă de meşteşugari (am văzut că exista tradiţia meşteşugarilor călători) sau faţă de fiscalitatea statului(similară celei existente deja pe vremea lui Platon); sau cum am văzut faţă de surplusul de populaţie menit a întemeia colonii (colonizarea fiind o metodă tradiţional grecească de a elimina surplusul populaţional din cetăţile lor) etc.

Vedem astfel că organizarea străveche a cetăţilor greceşti s-a păstrat prin
tradiţie (mai mult sau mai puţin neschimbată) până pe vremea contemporanilor lui
Platon şi că acesta a adoptat pentru cetăţile sale destul de multe din aceste măsuri
tradiţionale.


[157] Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, ed. Academiei, Buc., 1964, pag. 176
[158] Mitul acesta e susţinut de exemplu şi de Hesiod în Munci şi zile, 105 - 110

Modelul mitic

Pentru a-şi justifica organizarea cetăţii sale ideale Platon recurge şi la mit –
este vorba de mitul Atenei preistorice dezvoltat în dialogurile Timaios şi Critias.

Acţiunea din aceste dialoguri se petrece a doua zi după acţiunea din Republica şi această legătură nu este întâmplătoare având în vedere că descrierea cetăţii Atenei preistorice este aproape identică cu cea a cetăţii ideale descrise în Republica:

„Grupul războinicilor, izolat încă de la început de bărbaţi divini,locuiau însă separat…
Nici unul dintre ei nu poseda nimic al lui considerând că toate sunt comune tuturor; în schimb nici nu cereau, nici nu primeau nimic în afara celor strict necesare vieţii, ocupându-se cu toate acele lucruri pe care le-am descris ieri când am vorbit despre paznicii imaginaţi de noi.”[159]
„Pământurile erau lucrate aşa cum se cuvine de către agricultori adevăraţi, care nu se ocupau cu altceva fiind iubitori de frumos.”[160]

Se pare că după ce a trasat chipul cetăţii ideale din Republica, Platon a simţit nevoia să-l întărească, să-i dea credibilitate în faţa concetăţenilor săi prin plasarea acestei cetăţi din idee în fapt în chiar istoria cetăţii lor.

De aceeaşi părere este şi Karl Reinhardt:

„… În acelaşi mod imaginea ideală a statului îşi caută realizarea într-o preistorie… Căci aşa cum trupul are nevoie de cosmos iar cosmosul de demiurg, statul are nevoie de preistorie şi de istorie eroică. Aceasta este însemnătatea trecutului, el prezentând prevenitor garanţia posibilităţii măreţiei.”[161]

În plus idealizând viaţa vechilor cetăţeni ai Atenei preistorice el le spunea subtil (şi „subliminal”), celor care îl ascultau, că dacă vor readuce la viaţă aceea cetate ideală (după modelul amănunţit pe care li-l descrie în Republica) vor fi la fel de fericiţi ca şi strămoşii lor:

„Astfel erau acei oameni şi în acest mod, mereu acelaşi şi potrivit dreptăţii,
cârmuiau atât propria ţară cât şi întreaga Grecie. Erau renumiţi în toată Europa şi
în toată Asia pentru frumuseţea trupurilor şi pentru toate virtuţile sufletelor lor
fiind cei mai faimoşi dintre toţi oamenii de atunci.” [162]

Platon se vrea astfel a fi „profetul” care restabileşte veche ordine, armonia pierdută – şi el ca nimeni altul era şi îndreptăţit să o facă:

„Cum ideile se trezesc în suflet ca „amintire” dintr-un timp al preexistenţei,
ca „anamnesis” în aristocraţia preistorică a Atenei şi mai ales în chiar neamul lui Platon [163] trăieşte o amintire, minunată şi de neşters, a statului care nu a apărut niciodată în acest timp, rămânând totuşi, ca şi „amintire” de neşters.”[164]

Prezenţa mitului nu e necesară pentru Platon doar pentru ajustifica posibilitatea existenţei în fapt a cetăţii sale ideale ci chiar şi pentru a-i justifica modul de constituire.

Astfel mitul lui Prometeu istorisit în dialogul Protagoras (320 c - 323 a), după cum am mai văzut, vrea să justifice diviziunea exclusivă a(specializarea) muncii pe care el o prevede pentru cetăţenii cetăţii sale ideale.

De asemenea pentru a justifica împărţirea locuitorilor cetăţii ideale în trei clase Platon creează mitul claselor (a se vedea Republica 415 a – d) în care se povesteşte cum că cei capabili să conducă, când au fost creaţi, au fost amestecaţi cu aur, cei care păzesc cetatea cu argint, iar ceilalţi cu fier şi bronz. Nu se cade ca unul amestecat cu fier să conducă sau să păzească: acest lucru ar însemna sfârşitul cetăţii.

Tot în Republica pentru a-şi justifica anumite idei despre cum ar trebui să fie concepută o cetate ideală Platon mai introduce mitul lui Gyges (pentru a arăta că oamenii sunt drepţi doar forţaţi de lege – de frica de pedeapsă, de consecinţe), mitul peşterii (în care încearcă să arate că dăinuirea unei cetăţi drepte poate fi făcută doar de către „cei ce văd lumina”, de filozofi care astfel încearcă să-i atragă şi pe ceilalţi spre ei „în lumină”) şi mitul lui Er (pentru „a arăta” ce păţesc în lumea de apoi cei care sunt nedrepţi şi se dedau viciului).

Chiar dacă în construcţia şi susţinerea cetăţii ideale mitul este destul de prezent, după cum am văzut când am studiat celelalte modele ale lui Platon, cetatea sa ideală nu este una mitologică ci una posibilă, pentru realizarea căreia el a avut mai multe tentative, în timpul vieţii sale, din păcate însă neîncununate de succes.


[159] Miturile lui Platon, ed. Humanitas, Buc., 1996, pag. 170
[160] Miturile lui Platon, ed. Humanitas, Buc., 1996, pag. 171
[161]Karl Reinhardt, Miturile lui Platon, ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002, pag. 144
[162] Miturile lui Platon, ed. Humanitas, Buc., 1996, pag. 173
[163] Care după cum am mai menţionat se pretindea a fi urmaş al regelui legendar Codros întemeietorul Atenei.
[164] Karl Reinhardt, Miturile lui Platon, ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002, pag. 147

Încercările nereuşite ale lui Platon de a-şi realiza în fapt cetatea ideală

Platon nu era doar un teoretician al diferitelor moduri posibile de organizare politico economică a unei cetăţi. El a avut de tânăr după cum singur recunoaşte [165] o puternică înclinaţie spre scena reală a politicii dar datorită unor circumstanţe nefavorabile nu s-a putut manifesta pe scena politică a Atenei.

Totuşi pe cât i-a stat în putinţă el a încercat să-şi pună în practică ideile sale politice în Italia în regatul Syracuzei a cărei formă de organizare politică era tirania.
Aceasta deoarece el era convins că modul cel mai rapid în care modelul lui poate fi pus în practică era de a converti un tiran la filozofie166 şi de a-l determin pe acesta să-i accepte modelul pentru ca apoi tiranul să-l pună repede în practică, cu sprijinul său bineînţeles:

„… starea cea mai priincioasă a unui stat ca să treacă la un guvernământ foarte bun este tirania, când tiranul este cumpătat şi sprijinit de un legiuitor destoinic şi astfel prefacerea va fi cât se poate de uşoară şi rapidă.”[167]

Astfel prin intermediul unui discipol de al său – Dion, Platon ajunge în contact cu tiranul Syracuzei, Dioyisos cel Bătrân, în cadrul primei sale călătorii aici(care a avut loc între anii 389 – 388 î.e.n. când Platon avea vârsta de 40 de ani),dar nu reuşeşte să-l convingă pe acesta de ideile sale, ba mai mult este acuzat de complot şi alungat din cetate.

În urma acestui prim eşec politic Platon nu se dă bătut şi reîntors la Atena în 387 î.e.n. înfiinţează Academia din Atena.

Aceasta era o şcoală care „trebuia să pregătească pe viitorii oameni politici, conducători de cetate, care odată întorşi la casele lor, urmau să devină mesageri prin care se multiplica în lume mesajul gândirii platoniciene.”[168]

După moartea lui Dyonisos cel bătrân îi urmează Dyionisos cel Tânăr care la îndemnurile unchiului său Dion pare şi el interesat de ideile lui Platon aşa că îl cheamă la curte.
Platon, oricând gata să-şi pună în practică idealurile nu ezită să răspundă acestei chemări, deşi avea o vârstă înaintată (62 de ani), dar şi această călătorie urmată apoi de o alta (în 361 – 360 î.e.n. când avea 67 de ani), se încheie cu un eşec.

În cele din urmă renunţă să-l mai consilieze pe tiran deoarece acesta nu-i punea în practică ideile. Dion exilat de Dyonisos în 366 î.e.n. (fiind învinuit de trădare sprijinit se pare şi de alţi elevi ai Academiei se întoarce în 357 î.e.n. încercând şi reuşind să-l răstoarne pe tiran de la putere:

„În fine Platon şi Academia încearcă marea aventură: folosirea forţei pentru instaurarea statului ideal. Academia organizează o adevărată expediţie războinică pentru a-l instala pe Dion la conducerea Syracuzei. Expediţia este organizată de Speusip (nepotul lui Platon, care îi va urma la conducerea Academiei) cu participarea unor elevi ai Academiei: Kallipos din Atena, Euden din Cipru, Timonide din Leucadia. Dion cucereşte puterea…”[169]

Însă nu şi-o menţine decât trei ani (357 – 354 î.e.n.) deoarece în 354 î.e.n. cetăţenii Syiracuzei se răzvrătesc împotriva lui şi el este trădat de academicienii Kallipos şi Philostratus, care complotează împotriva lui aducându-i moartea.

În urma cestui nou eşec s-ar părea năruite pentru totdeauna speranţele filozofului de a-şi vedea înfăptuită cetatea. Dar nu e aşa – el a continuat să lupte şi astfel moartea (survenită în 348 î.e.n.) îl surprinde scriind probabil încă la ultima sa operă – Legile - care după cum am văzut expune, chiar dacă într-o manieră puţin mai dogmatică, modul de organizare a unei cetăţi posibile.

Bătrânul filosof a tras multe învăţături din eşecurile sale, şi astfel cetatea Magneziei capătă o legislaţie mult mai realistă pasibilă de a fi realizată efectiv, fără prea mari inconveniente, în condiţii favorabile.

[165] Conf. Platon, Scrisoarea a VII – a, 324 c
[166] Idem, 326 a – b
[167] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 129 supra
[168] Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, ed. Polirom, Iaşi, 2002, pag. 44
[169] Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, ed. Academiei, Buc., 1964, pag. 124

Influenţa lui Platon asupra urmaşilor

Opera lui Platon a fost studiată de marea majoritate a gânditorilor din domeniul politicului şi al economicului care i-au urmat. Mulţi dintre aceştia au fost influenţaţi într-o măsură mai mare sau mai mică de concepţiile lui Platon atunci când şi-au elaborat propriile lor concepţii cu privire la alcătuirea cetăţii ideale.
Astfel de exemplu Thomas Morus (1478- 1535) în lucrarea sa “Utopia” (titlul înseamnă “fără loc”) descrie insula Utopia. Aceasta dispunea de un teritoriu suficient pentru a produce hrana necesară locuitorilor săi, iar în cadrul ei proprietatea comună a bunurilor impusă de Platon doar gardienilor este extinsă pentru toţi locuitorii.

Statul coordonează producţia şi repartiţia bunurilor astfel încât fiecare locuitor să-şi poată lua cât are nevoie fără bani sau plată. Munca spre deosebire de Platon, Morus o rezervă tuturor locuitorilor, care se duc cu toţii prin rotaţie la ţară la plugărit (ignorând diviziunea „naturală” a muncii susţinută se Platon cu toţii învaţă plugăritul şi încă o meserie la alegere, iar dacă vor să deprindă mai multe meşteşuguri sunt liberi să o facă), dar e redusă la 6 ore pe zi astfel încât locuitorii Utopiei au timp suficient pentru studiu, care reprezintă activitatea lor de bază şi care este menit la fel ca şi pentru Platon pentru întărirea virtuţii în cetăţeni.
La fel ca în Legile cetăţenii Utopiei dispreţuiesc aurul (pe care îl folosesc pentru grupurile sanitare şi lanţuri), iau masa în comun şi se folosesc de munca sclavilor.
Ateismul blamat de “Legile” lui Platon e condamnat şi de Morus: locuitorii Utopiei au o religie naturală care-i determină să creadă în eternitatea sufletului şi să respingă materialismul.

Un alt discipol peste veacuri al lui Platon este Thomaso Campanella (1568-1639), condamnat de mai multe ori pentru erezie, care scrie în închisoare în 1602 “Cetatea soarelui” (Civitas solis). În această cetate ca şi în Republica lui Platon familia e desfiinţată şi relaţiile dintre sexe sunt reglate de către stat, proprietatea este comună şi la fel ca în Legile negustoria este blamată locuitorii Cetăţii Soarelui simţindu-se mai mult atraşi de munca pământului sau de practicarea unor meşteşuguri.

Munca este redusă la 4 ore pe zi cetăţenii ocupându-se mai mult cu studiul diferitelor ştiinţe pe care le învaţă cu ajutorul picturilor făcute pe pereţii cetăţii. Cu toţii se ghidează după maxima că toţi indivizii în acţiunile lor trebuie să se ghideze doar conduşi de dragoste şi nu de profit sau de interese personale.
Campanella s-a declarat deschis ca discipol al lui Platon depăşindu-l însă pe acesta prin extinderea modelului său rezervat doar pentru elite (pt. gardieni) la nivelul întregii societăţi.

Vedem astfel că efortul depus de Platon pentru a reda modelul unei cetăţi ideale nu a rămas lipsit de ecou nici printre contemporani nici printre urmaşii săi îndepărtaţi. Se vădeşte de asemenea ca fiind evidentă profunda îngemănare dintre diferitele componente ale cetăţii ideale şi importanţa pe care o are printre acestea componenta economică ca fiind aceea care permite satisfacerea nevoilor de bază ale omului, lăsându-i apoi timpul pentru a filosofa, a face politică sau a-şi cultiva virtutea.