Modelul mitic

Pentru a-şi justifica organizarea cetăţii sale ideale Platon recurge şi la mit –
este vorba de mitul Atenei preistorice dezvoltat în dialogurile Timaios şi Critias.

Acţiunea din aceste dialoguri se petrece a doua zi după acţiunea din Republica şi această legătură nu este întâmplătoare având în vedere că descrierea cetăţii Atenei preistorice este aproape identică cu cea a cetăţii ideale descrise în Republica:

„Grupul războinicilor, izolat încă de la început de bărbaţi divini,locuiau însă separat…
Nici unul dintre ei nu poseda nimic al lui considerând că toate sunt comune tuturor; în schimb nici nu cereau, nici nu primeau nimic în afara celor strict necesare vieţii, ocupându-se cu toate acele lucruri pe care le-am descris ieri când am vorbit despre paznicii imaginaţi de noi.”[159]
„Pământurile erau lucrate aşa cum se cuvine de către agricultori adevăraţi, care nu se ocupau cu altceva fiind iubitori de frumos.”[160]

Se pare că după ce a trasat chipul cetăţii ideale din Republica, Platon a simţit nevoia să-l întărească, să-i dea credibilitate în faţa concetăţenilor săi prin plasarea acestei cetăţi din idee în fapt în chiar istoria cetăţii lor.

De aceeaşi părere este şi Karl Reinhardt:

„… În acelaşi mod imaginea ideală a statului îşi caută realizarea într-o preistorie… Căci aşa cum trupul are nevoie de cosmos iar cosmosul de demiurg, statul are nevoie de preistorie şi de istorie eroică. Aceasta este însemnătatea trecutului, el prezentând prevenitor garanţia posibilităţii măreţiei.”[161]

În plus idealizând viaţa vechilor cetăţeni ai Atenei preistorice el le spunea subtil (şi „subliminal”), celor care îl ascultau, că dacă vor readuce la viaţă aceea cetate ideală (după modelul amănunţit pe care li-l descrie în Republica) vor fi la fel de fericiţi ca şi strămoşii lor:

„Astfel erau acei oameni şi în acest mod, mereu acelaşi şi potrivit dreptăţii,
cârmuiau atât propria ţară cât şi întreaga Grecie. Erau renumiţi în toată Europa şi
în toată Asia pentru frumuseţea trupurilor şi pentru toate virtuţile sufletelor lor
fiind cei mai faimoşi dintre toţi oamenii de atunci.” [162]

Platon se vrea astfel a fi „profetul” care restabileşte veche ordine, armonia pierdută – şi el ca nimeni altul era şi îndreptăţit să o facă:

„Cum ideile se trezesc în suflet ca „amintire” dintr-un timp al preexistenţei,
ca „anamnesis” în aristocraţia preistorică a Atenei şi mai ales în chiar neamul lui Platon [163] trăieşte o amintire, minunată şi de neşters, a statului care nu a apărut niciodată în acest timp, rămânând totuşi, ca şi „amintire” de neşters.”[164]

Prezenţa mitului nu e necesară pentru Platon doar pentru ajustifica posibilitatea existenţei în fapt a cetăţii sale ideale ci chiar şi pentru a-i justifica modul de constituire.

Astfel mitul lui Prometeu istorisit în dialogul Protagoras (320 c - 323 a), după cum am mai văzut, vrea să justifice diviziunea exclusivă a(specializarea) muncii pe care el o prevede pentru cetăţenii cetăţii sale ideale.

De asemenea pentru a justifica împărţirea locuitorilor cetăţii ideale în trei clase Platon creează mitul claselor (a se vedea Republica 415 a – d) în care se povesteşte cum că cei capabili să conducă, când au fost creaţi, au fost amestecaţi cu aur, cei care păzesc cetatea cu argint, iar ceilalţi cu fier şi bronz. Nu se cade ca unul amestecat cu fier să conducă sau să păzească: acest lucru ar însemna sfârşitul cetăţii.

Tot în Republica pentru a-şi justifica anumite idei despre cum ar trebui să fie concepută o cetate ideală Platon mai introduce mitul lui Gyges (pentru a arăta că oamenii sunt drepţi doar forţaţi de lege – de frica de pedeapsă, de consecinţe), mitul peşterii (în care încearcă să arate că dăinuirea unei cetăţi drepte poate fi făcută doar de către „cei ce văd lumina”, de filozofi care astfel încearcă să-i atragă şi pe ceilalţi spre ei „în lumină”) şi mitul lui Er (pentru „a arăta” ce păţesc în lumea de apoi cei care sunt nedrepţi şi se dedau viciului).

Chiar dacă în construcţia şi susţinerea cetăţii ideale mitul este destul de prezent, după cum am văzut când am studiat celelalte modele ale lui Platon, cetatea sa ideală nu este una mitologică ci una posibilă, pentru realizarea căreia el a avut mai multe tentative, în timpul vieţii sale, din păcate însă neîncununate de succes.


[159] Miturile lui Platon, ed. Humanitas, Buc., 1996, pag. 170
[160] Miturile lui Platon, ed. Humanitas, Buc., 1996, pag. 171
[161]Karl Reinhardt, Miturile lui Platon, ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002, pag. 144
[162] Miturile lui Platon, ed. Humanitas, Buc., 1996, pag. 173
[163] Care după cum am mai menţionat se pretindea a fi urmaş al regelui legendar Codros întemeietorul Atenei.
[164] Karl Reinhardt, Miturile lui Platon, ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002, pag. 147