Diviziunea muncii

Începem cu diviziunea muncii deoarece după ce Platon, prin vocea lui Socrate, consideră că întemeierea statului porneşte de la nevoi imediat precizează că aceste nevoi nu pot fi satisfăcute în mod optim [26] decât prin intermediul diviziunii muncii:

„De aici rezultă că produsele muncii sunt mai numeroase, mai bune şi făcute mai repede atunci când fiecare face un singur lucru, potrivit cu firea sa, în timpul pe care îl are şi fără să se preocupe de alte activităţi” [27]

„Căci agricultorul, pe cât se pare, nu-şi va face singur plugul, dacă vrea ca acesta să fie bun…” [28]

Această diviziune a sarcinilor duce deci la apariţia claselor în societate (conducători, paznici, agricultori şi meşteşugari) şi are ca şi scop obţinerea unor produse ale muncii de o cât mai bună calitate. Aşa cum remarcă şi Jean Pierre Vernant această diviziune a muncii are mai degrabă scopuri calitative (produse de o mai bună calitate) decât cantitative (mai multe produse).

Ea nu are ca scop prim creşterea productivităţii muncii (obţinerea unei cantităţi mai mari de produse cu aceeaşi cantitate de muncă):

„Diviziunea sarcinilor nu este resimţită ca o instituţie al cărei scop ar fi să ofere muncii în general maximul său de eficacitate productivă…
Nici unul din textele care menţionează diviziunea sarcinilor nu o priveşte ca pe un mijloc de organizare a producţiei spre a obţine mai mult cu aceeaşi cantitate de muncă: meritul său constă în a permite diverselor aptitudini individuale să se manifeste în activităţi care le sunt proprii, creând astfel lucruri pe cât posibil mai perfecte” [29]

După părerea lui Platon oamenii sunt înzestraţi de la natură [30] (de zei [31]) fiecare cu capacitatea exercitării unei singure arte sau meserii şi nu mai multe [32]:

„… aproape că nu există om care să reunească în el talentele necesare, spre a fi iscusit în două arte sau două meserii şi nici să exercite pe una în mod destoinic, el însuşi, iar pe alta să o dirijeze printr-un altul care o face pentru el” [33]

Din această convingere Platon dispune să fie lege ca în cetatea sa
„… nici un lucrător în fier să nu lucreze totodată în lemn, de asemenea nici un lucrător în lemn să nu aibă sub el lucrători în fier al căror lucru să-l conducă… ci fiecare să aibă în stat o singură meserie din care să-şi scoată traiul” [34]

Şi ca să fie sigur că legea este respectată Platon prevede şi pedepse corespunzătoare[35].

Această diviziune strictă a preocupărilor în cetatea lui Platon face ca el să hotărască ca doar paznicii cetăţii (în Republica) sau doar cetăţenii (în legile) să poată să desfăşoare activităţi politice, să poată să hotărască în legătură cu viitorul cetăţii.

Împotriva acestei opinii Protagoras susţine, în dialogul lui Platon care îi poartă numele, că părerea meşteşugarilor şi a comercianţilor trebuie să conteze şi ea în domeniul politic deoarece chiar dacă aceştia au dobândit de la zei, prin furtul lui Prometeu, fiecare doar iscusinţa unui anumit meşteşug, iscusinţa politică au primit-o cu toţii de la Zeus prin intermediul lui Hermes [36].

Pentru Platon însă, în contextul antichităţii, distincţia evidentă între noi dintre cetăţean al uni stat şi parlamentar nu era prea clară de aceea el susţine că cetăţeanul (parlamentarul pentru noi) să se ocupe doar cu politica (în virtutea diviziunii muncii).

Vedem deci că pentru filosoful atenian diviziunea muncii este un dat natural (fiecare se naşte cu capacitatea de a desfăşura mai bine o meserie anume şi numai una) dar şi un mijloc de a eficientiza procesul muncii şi de a obţine produse de calitate.


[26] „Diviziunea muncii şi profesionalismul acesteia (Rep. 370 a – c) nu sunt condiţii necesare pentru a asigura existenţa umană ci pentru a asigura o existenţă eficientă” - Adi Ophir, Plato`s Invisible Cities, Discourse and Power in the Republic, ed. Routledge, Londra, pag. 73

[27] Platon, Republica, 370 c
[28] Platon, Republica, 370 c – d

[29] Jean Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia antică, ed. Meridiane, Buc. 1995, pag. 339
[30] Conform şi cu Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, ed. Academiei, Buc, 1964, pag. 133
[31] A se vedea în acest sens mitul lui Prometeu inserat de Platon în dialogul Protagoras, 320 c–323a.

[32] „Diviziunea muncii şi diviziunea în clase sociale erau privite de Platon ca fenomene veşnice, naturale.
El pleacă de la ideea că fiecare om are necesităţi diferite dar din naştere el este înzestrat cu capacităţi unilaterale…
Adică fiecare om se naşte deosebit prin natura sa şi este destinat spre exercitarea unei anumite munci pe care trebuie să o îndeplinească toată viaţa lui” -
Toader Ionescu, Gheorhe Popescu – Istoria gândirii economice din antichitate până la sfârşitul sec. al XIXlea, Universitatea Babeş Bolyai, Fac. de Ştiinţe Economice, Cluj Napoca, 1992, pag. 14

[33] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 257 infra
[34] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 257 – 258
[35] „Dacă un străin face două meserii deodată să-l condamne la închisoare şi la amenzi, chiar să-l alunge din cetate şi să-l silească să fie numai un om nu mai mulţi” - Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 258 supra

[36] Miturile lui Platon, ed. Humanitas, Buc., 1996, pag. 141