Încercările nereuşite ale lui Platon de a-şi realiza în fapt cetatea ideală

Platon nu era doar un teoretician al diferitelor moduri posibile de organizare politico economică a unei cetăţi. El a avut de tânăr după cum singur recunoaşte [165] o puternică înclinaţie spre scena reală a politicii dar datorită unor circumstanţe nefavorabile nu s-a putut manifesta pe scena politică a Atenei.

Totuşi pe cât i-a stat în putinţă el a încercat să-şi pună în practică ideile sale politice în Italia în regatul Syracuzei a cărei formă de organizare politică era tirania.
Aceasta deoarece el era convins că modul cel mai rapid în care modelul lui poate fi pus în practică era de a converti un tiran la filozofie166 şi de a-l determin pe acesta să-i accepte modelul pentru ca apoi tiranul să-l pună repede în practică, cu sprijinul său bineînţeles:

„… starea cea mai priincioasă a unui stat ca să treacă la un guvernământ foarte bun este tirania, când tiranul este cumpătat şi sprijinit de un legiuitor destoinic şi astfel prefacerea va fi cât se poate de uşoară şi rapidă.”[167]

Astfel prin intermediul unui discipol de al său – Dion, Platon ajunge în contact cu tiranul Syracuzei, Dioyisos cel Bătrân, în cadrul primei sale călătorii aici(care a avut loc între anii 389 – 388 î.e.n. când Platon avea vârsta de 40 de ani),dar nu reuşeşte să-l convingă pe acesta de ideile sale, ba mai mult este acuzat de complot şi alungat din cetate.

În urma acestui prim eşec politic Platon nu se dă bătut şi reîntors la Atena în 387 î.e.n. înfiinţează Academia din Atena.

Aceasta era o şcoală care „trebuia să pregătească pe viitorii oameni politici, conducători de cetate, care odată întorşi la casele lor, urmau să devină mesageri prin care se multiplica în lume mesajul gândirii platoniciene.”[168]

După moartea lui Dyonisos cel bătrân îi urmează Dyionisos cel Tânăr care la îndemnurile unchiului său Dion pare şi el interesat de ideile lui Platon aşa că îl cheamă la curte.
Platon, oricând gata să-şi pună în practică idealurile nu ezită să răspundă acestei chemări, deşi avea o vârstă înaintată (62 de ani), dar şi această călătorie urmată apoi de o alta (în 361 – 360 î.e.n. când avea 67 de ani), se încheie cu un eşec.

În cele din urmă renunţă să-l mai consilieze pe tiran deoarece acesta nu-i punea în practică ideile. Dion exilat de Dyonisos în 366 î.e.n. (fiind învinuit de trădare sprijinit se pare şi de alţi elevi ai Academiei se întoarce în 357 î.e.n. încercând şi reuşind să-l răstoarne pe tiran de la putere:

„În fine Platon şi Academia încearcă marea aventură: folosirea forţei pentru instaurarea statului ideal. Academia organizează o adevărată expediţie războinică pentru a-l instala pe Dion la conducerea Syracuzei. Expediţia este organizată de Speusip (nepotul lui Platon, care îi va urma la conducerea Academiei) cu participarea unor elevi ai Academiei: Kallipos din Atena, Euden din Cipru, Timonide din Leucadia. Dion cucereşte puterea…”[169]

Însă nu şi-o menţine decât trei ani (357 – 354 î.e.n.) deoarece în 354 î.e.n. cetăţenii Syiracuzei se răzvrătesc împotriva lui şi el este trădat de academicienii Kallipos şi Philostratus, care complotează împotriva lui aducându-i moartea.

În urma cestui nou eşec s-ar părea năruite pentru totdeauna speranţele filozofului de a-şi vedea înfăptuită cetatea. Dar nu e aşa – el a continuat să lupte şi astfel moartea (survenită în 348 î.e.n.) îl surprinde scriind probabil încă la ultima sa operă – Legile - care după cum am văzut expune, chiar dacă într-o manieră puţin mai dogmatică, modul de organizare a unei cetăţi posibile.

Bătrânul filosof a tras multe învăţături din eşecurile sale, şi astfel cetatea Magneziei capătă o legislaţie mult mai realistă pasibilă de a fi realizată efectiv, fără prea mari inconveniente, în condiţii favorabile.

[165] Conf. Platon, Scrisoarea a VII – a, 324 c
[166] Idem, 326 a – b
[167] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 129 supra
[168] Vasile Muscă, Introducere în filosofia lui Platon, ed. Polirom, Iaşi, 2002, pag. 44
[169] Mircea Oprişan, Gândirea economică din Grecia antică, ed. Academiei, Buc., 1964, pag. 124