Proprietatea

În abordarea proprietăţii Platon porneşte de la un vechi proverb grecesc care spune că „între prieteni totul este comun”, astfel că pentru el organizarea ideală a proprietăţii în cadrul cetăţii ar trebui să se facă sub forma proprietăţii comune:

„Statul, guvernământul şi legile ce trebuie socotite pe treapta cea mai de sus sunt acelea unde se realizează cât mai strict, în toate părţile statului, vechiul proverb care zice că de fapt toate bunurile să fie comune între amici.

Oriunde va avea loc şi oricând va avea loc orânduiala ca femeile să fie comune, copii comuni, bunurile de orice fel comune şi ca lumea să-şi dea toată osteneala cu putinţă a scoate din întocmirile vieţii până şi numele de proprietate încât chiar lucrurile ce natura le-a hărăzit personale fiecărui om să devină oarecum comune tuturor, pe cât va fi cu putinţă… într-un cuvânt oriunde legile vor năzui, din toată puterea lor, a face statul cât mai unitar posibil, se poate susţine că acolo s-a înfăptuit culmea virtuţii politice.” [37]

În cadrul statului ideal proiectat în Republica această proprietate comună asupra bunurilor este rezervată doar pentru paznicii cetăţii:

„… mai întâi nici unul să nu posede avere proprie, afară de strictul necesar. Apoi nimeni să nu aibă vreo încăpere sau vreo cămară în care să nu poată intra cel ce voieşte.” [38]

Iarăşi doar lor le este rezervată şi comunitatea femeilor şi copiilor:

„… aceste femei să aparţină toate în comun acestor bărbaţi iar nimeni să
nu trăiască separat cu vreuna şi nici ca părintele să-şi cunoască copilul său şi nici
copilul părintele.” [39]

Copii deci urmează să fie crescuţi în comun după ce sunt zămisliţi în urma unor căsătorii sacre temporare, aranjate de conducătorii cetăţii. [40]

De asemenea atât pentru paznicii din Republica [41] cât şi pentru cetăţenii din
Legile, Platon orânduieşte ca ei să ia mesele în comun [42]:

„Voim ca noii soţi să-şi ia mesele lor în ospătării comune nici mai mult nici mai puţin ca înainte de căsătorie. Regulamentul acesta a părut ciudat când s-a înfiinţat prima dată în Creta şi în Sparta…
Dar după ce au gustat din viaţa aceasta comună şi după ce au fost siliţi să o practice, ajunseră să se încredinţeze că e foarte utilă statului” [43]

Cum am văzut deci, pentru Platon proprietatea comună e idealul spre care el tinde, dar în faţa provocărilor pe care le poate ridica întemeierea unei colonii reale, posibile, cum este cea a Magneziei descrisă în Legile, cu ochii aţintiţi la model, Platon este nevoit să facă unele concesii şi să prevadă ca pentru aceşti cetăţeni proprietatea asupra pământului să fie privată şi munca lui individuală:

„Mai întâi cetăţenii să împartă între ei pământurile şi locuinţele şi să nu ogorască în comun, fiindcă cum s-a spus ar fi să pretindem prea mult de la nişte oameni născuţi, hrăniţi şi crescuţi aşa cum sunt cei de astăzi” [44]

Aceste terenuri primite în proprietate de la stat nu vor putea fi înstrăinate pentru a preveni sărăcirea cetăţenilor.
Tot pentru a nu se împărţi lotul ce revine unui cetăţean (şi astfel a se micşora) el va fi lăsat ca moştenire unui singur fiu (dacă într-o familie sunt mai mulţi copii ei urmează să fie adoptaţi de cetăţenii ce nu au copii).[45]

Proprietatea asupra produselor obţinute din munca pământului este şi ea individuală. Această producţie trebuie împărţită odată în douăsprezece părţi egale (fiecare parte urmând a fi consumată în una din cele douăsprezece luni ale anului) şi apoi fiecare din cele douăsprezece părţi trebuie împărţită la rândul ei în tei părţi egale: una pentru stăpâni, una pentru sclavi şi una pentru a fi vândută străinilor în piaţă, de a căror gestionare se ocupă doar stăpânul după bunul său plac [46].

Chiar dacă Aristotel critică (în cartea a II - a Politicii proprietatea comună prevăzută de Platon pentru paznicii săi din Republica (cu observaţii uneori ironice alteori destul de pertinente [47]) unii cercetători ai mentalităţilor grecilor antici cum este şi Alfred E. Zimmern ne asigură că pentru greci proprietatea comună era privită în mod natural ca fiind semnul unei vârste de aur a omenirii care a existat cândva pe pământ:

„Dacă vrem să-i înţelegem pe greci trebuie să înlăturăm din minţile noastre o întreagă pleiadă de prejudecăţi.
Trebuie să ne întoarcem cu mintea într-o lume în care proprietatea publică, şi chiar comunismul complet, par pentru oamenii serioşi, mult mai naturale, satisfăcătoare şi în armonie cu trecutul decât „drepturile absolute” ale proprietarului privat individual” [48]

Înţelegând aceasta nu credem că este cazul să-l acuzăm pe Platon de comunism ci mai degrabă să considerăm că era afectat de o oarecare nostalgie a unor timpuri mitice ideale despre care probabil el era încredinţat că cei care urmăresc Idealul le vor aduce odată din nou pe pământ.

Oricum chiar şi Platon constată că oamenii din vremea lui erau departe de ideal şi departe chiar de posibilitatea de a se apropia de el, de aceea în ultima carte pe care a scriso (Legile) am văzut că a renunţat la proprietatea comună pronunţându-se pentru proprietatea privată a pământului şi locuinţelor cetăţenilor dar fără însă a le da dreptul de a înstrăina pământul (le-a acordat dreptul de uzufruct al pământului dar nu şi pe cel de vânzare-cumpărare a lui).


[37] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 156 -157
[38] Platon, Republica, 416 e
[39] Platon, Republica, 357 d
[40] conf. Platon, Republica, 458 e
[41] Platon, Republica, 416 e
[42] Mesele luate în comun sunt o tradiţie grecească mai veche – a se vedea în acest sens şi Hesiod, Munci şi zile, 715

[43] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 193 supra
[44] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 156 infra
[45] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 156 - 157
[46] Platon, Legile, ed. IRI, Bucureşti, 1999, pag. 259

[47] „… lucrul comun tuturor este foarte puţin îngrijit, deoarece oamenii se preocupă mai degrabă de lucrurile proprii şi mai puţin de cele comune… Ei le neglijează crezând că se ocupă de el altcineva.” (Aristotel, Politica, 1261 e, 35)
„Noi vedem că aceia care au stăpâniri în comun şi trăiesc în comunitate cunosc mai multe conflicte decât cei care au o proprietate privată” (Aristotel, Politica, 1263 b, 25)

[48] Alfred E. Zimmern, The greek commenwealth - Politics and Economics in Fifth Century Athens, ed. Clarendon Press, Oxford, 1922, pag. 287